Dumnezeu vrea...

In aceasta zi a vietii tale, drag prieten, cred ca Dumnezeu vrea ca tu sa stii.......ca recunostinta in avans este cea mai puternica forta creativa in univers.
Cei mai multi oameni nu cunosc asta, dar este adevarat.
Exprimarea recunostintei anticipat este calea tuturor Maestrilor.
Deci nu asteptati ca un lucru sa se intample si apoi sa multumiti.
Multumiti inainte sa se intample si priviti energiile cum se rotesc ca un vartej!
A-I multumi lui Dumnezeu, inainte ca ceva sa se intample, este un act de credinta extraordinara. Si asta, bineinteles, este locul de unde vine puterea.
Este Ziua Recunostintei in Statele Unite.
De ce sa nu o facem  Ziua Recunostintei in inimile oamenilor  pretutindeni, tot timpul?
Cu Dragoste, Prietenul Tau....

Sentinta data in Italia

De mai multi ani incoace, povestile parintilor distrusi au fost asemanatoare. Un copil a fost vaccinat cu ROR(care protejeaza impotriva rujeolei, oreonului si rubeolei), sufera de efecte secundare minore precum : temperatura mare, lipsa poftei de mancare iar apoi se instaleaza autismul.

In timp ce pe canalele medicale se neaga vehement legatura dintre autism si acest vaccin, exista multe pareri contrare. Statisticile arata cresterea autismului corelata in mod alarmant cu introducerea vaccinului ROR. Iar acum o curte de justitie din Italia a dat o decizie in favoarea unor parinti care pretind ca autismul copilului lor a fost declansat de acest vaccin. Aceasta decizie devine astfel o borna importanta in lupta catre sanatate, in aflarea adevarului.

Parintii lui Valentino Bocca au de primit 112,000 Lire sterline de la Ministerul Sanatatii din Italia iar acum au mai cerut in instanta civila inca 800.000 de Lire sterline .

Dar povestea este una tragica. Valentino era un copil sanatos, care se dezvolta normal. Toate astea pana la varsta de 14 luni cand i s-a administrat vaccinul ROR si imediat a inceput sa sufere de diaree. Apoi si-a piredut interesul pentru mancare iar in cateva zile a pierdut abilitatea de a folosi o lingurita.

Dar ce era mai rau abia avea sa urmeze cand a inceput sa fie agitat noaptea, plangand de durere ore de-a randul. S-a aflat mai tarziu ca suferea de o boala dureroasa a intestinelor care este obisnuita in randul copiilor cu autism. Cu o dieta modificata, fara grau si lactate, a reusit pana la urma sa doarma. Dar simptomele autismului continuau sa se faca vazute si astfel chiar si la varsta de 9 ani el inca nu poate vorbi.

Cazul a avut 3 martori experti care au aprobat faptul ca „exista o probabilitate stiintifica rezonabila ca vaccinul ROR sa fi declansat boala lui Valentino”. Si astfel judecatorul, Lucio Ardigo, a concluzionat ca boala de autism a micutului Valentino este direct legata de administrarea acestui vaccin. Vaccinul ROR are aceleasi ingrediente in Anglia si in Statele Unite.

S-a intamplat si in Anglia sau Statele Unite.

In Statele Unite, se cunosc, pe canalele media, mai mult de 5000 de familii care pretind ca autismul copiilor lor a fost declansat de acest vaccin, iar numarul real sigur este mult mai mare. Astfel de decizii impotriva ROR includ 90,000 GBP (Lire englezesti) platite pentru leziuni cerebrale suferite de un baietel numit Robert Fletcher, si 1.5 million USD(Dolari americani) platiti parintilor lui  Hannah Poling, care a fost vaccinata cu  ROR si cu 6 alte vaccinuri intr-o singura zi, dupa care a inceput sa sufere de autism.

Este un confort nesemnificativ, cu siguranta, pentru familiile copiilor bolnavi de autism, ca urmare a acestor vaccinuri. Insa este un mod in care oamenii simt ca li se da dreptate si cu cat mai multi oameni vor incerca sa-si castige dreptatea cu atat vom fi mai aproape de adevar.

Marea controversa

In 1998, Andrew Wakefield a publicat un studiu, in respectabilul jurnal medical “The Lancet” in care prezenta dovezi conform carora autismul ar putea fi declansat de catre vaccinul ROR. Acest fapt a provocat o adevarata isterie in lumea medicala si nu numai,  avand ca rezultat scaderea dramatica a vaccinarii copiilor in mai multe tari.

Totul a durat pana in anul 2004, cand un jurnalist de la Sunday Times pe nume Brian Deer, printr-o serie de reportaje care au durat pe parcursul a 6 ani , a reusit sa convinga opinia publica si nu numai de faptul ca, de fapt,  Andrew Wakefield, a realizat un studiu fraudulos, lipsit de etica, avea conflicte de interese, precum si alte nereguli. Astfel in anul 2010, studiul lui Wakefield, a fost retractat de catre « The Lancet », iar acesta a fost exclus din profestia de medic.

In perioada care a urmat,Wakefield a continuat sa isi mentina pozitia pe care a publicat-o in studiul sau. Iar in interviurile acordate anterior a vorbit despre conspiratia marilor producatori de medicamente, implicit de vaccinuri  si despre faptul ca nimeni nu poate spune sau face nimic impotriva lor fara sa sfarseasca precum el. A vorbit despre jurnalistul Brian Deer, pe care l-a numit “asasin platit”, care a fost adus pentru a-l scoate din joc. In acest moment el inca incurajeaza multi parinti sa se gandeasca bine inainte de a face acest pas important, vaccinarea.

Si ca dovada  sta faptul ca nu veti auzi prea multe pe canalele media despre aceste probleme. Nu o sa auziti prea multe nici despre Valentino si chinul parintilor sai, desi ar fi trebuit sa fie pe prima pagina a ziarelor. Veti gasi astfel de informatii numai pe internet si prin sursele de informare care, deocamdata nu pot fi cenzurate, nu pot fi reduse la tacere. Dar mai raman totusi cateva intrebari : daca studiile doctorului Wakefield au fost frauduloase, de ce a fost nevoie de o perioada de 12 ani si de un jurnalist pentru a le demasca? Si daca intr-adevar a fost asa, care a fost motivul, ce avea el de castigat din nevaccinarea copiilor? Vorbim totusi de una dintre cele mai respectabile publicatii de medicina din lume, The Lancet !

In comunitatea medicala exista crezul conform caruia este mai bine sa se faca vaccinurile, chiar daca ele prezinta efecte secundare, decat sa nu se faca. Metoda persuasiva in care guvernele atat din America cat si din Europa au promovat aceste vaccinari, i-au lasat pe parinti cu impresia ca nu au avut si nici nu au de ales. Insa acest vaccin este voluntar. Acesta a fost de fapt unul dintre argumentele cheie in favoarea lui Valentino in procesul sau.

Cu aceasta decizie data in Italia, exista acum un precedent legal care ar putea deschide o avalansa de neoprit. Multi parinti vor dori sa obtina o compensatie de la guvernele care au conspirat intr-una dintre cele mai mari musamalizari medicale a tuturor timpurilor. O musamalizare care a costat atat carierele multora dar mai ales suferinta copiilor si a familiilor acestora.

Fiecare are dreptul la o informare corecta. Pentru a putea face asta oamenii trebuie sa aiba acces la toate informatiile , nu numai la cele “cernute” de partile interesate. Asa ca inainte sa luati o astfel de decizie atat de importanta, informati-va cat de bine puteti.

Surse pentru acest articol includ :

http://birdflu666.wordpress.com
http://www.google.co.uk
http://childhealthsafety.wordpress.com
http://www.naturalnews.com/036255_ROR_autism_court_case.html#ixzz1ybJYgc6c

http://www.lancet.com/journals/lancet/article/PIIS0140-6736(97)11096-0/abstract

Preventie sau boala?

luca rhod paul zaharia mirela banu asociatie autism madalina popescu

Azi, la un post de radio, se discuta despre cartea scrisa de dr. Christa Todea-Gross – Vaccinurile:preventie sau boala?

Mi s-a parut foarte interesant, asa ca am intrat pe net unde am reusit sa gasesc introducerea acestei carti si am citit-o pe nerasuflate. Aici sunt spuse adevaruri pe care, cu siguranta multi le stiu dar putin au curajul sa le spuna. Doamna dr. Christa Todea-Gross a avut acest curaj. 

Vaccinurile: prevenţie sau boală?

dr. Christa Todea-Gross

Introducere

De peste 100 de ani, numeroase studii medicale şi experienţa practică demonstrează că vaccinurile din copilărie reprezintă un atac grav asupra imunităţii imature a copilului, provocând numeroase boli cronice grave, nevindecabile, urmate uneori de deces.

Ne confruntăm la ora actuală cu o adevărată avalanşă de boli cronice grave la copii, dar mai ales cu o patologie pediatrică nouă, apărută în urma vaccinării în masă din ultimii ani, şi la care medicina “modernă” asistă neputincioasă şi, deseori, dureros de indiferentă. Avem sindroame noi şi boli noi, pentru care nu există tratament. Despre etiologia lor se spune doar că este necunoscută. În felul acesta, medicina nu mai este obligată să dea niciun fel de explicaţii, ci, în cel mai bun caz, ipoteze, menite deseori “să ne ţină în ceaţă”.

Manipularea părinţilor a fost necesară şi uşor de realizat. Bolile contagioase sau “bolile copilăriei” au devenit afecţiunile cele mai de temut şi trebuiau prevenite cu orice preţ. Nimeni nu le-a explicat părinţilor că banalele infecţii şi “bolile copilăriei” sunt necesare în viaţa unui copil, pentru a-şi dezvolta o imunitate naturală şi sănătoasă. Imunitatea naturală, câştigată după “bolile copilăriei”, va fi asemenea unui scut protector, atât faţă de o reinfecţie, cât mai ales faţă de o serie de afecţiuni mult mai grave din viaţa copilului, şi apoi a adultului şi a vârstnicului (boli renale grave, infecţii, alergii, tumori, cancer etc.). Cu toate acestea, medicina modernă încearcă să prevină de la început riscul mic, aproape inexistent, al acestor boli, prin intermediul vaccinurilor. Apariţia reacţiilor adverse necesită deseori medicamente: antiinflamatoare, antibiotice etc. În felul acesta, medicina intervine în mod brutal, de fiecare dată, în evoluţia sistemului imun al copilului, pe care o perturbă grav. În “încercarea” de a preveni bolile banale, acute şi contagioase la copii (vaccinarea a eşuat şi în acest caz, fiindcă nu sunt prevenite bolile copilăriei, ci doar amânate, până la o vârstă mai mare, când pot fi cu adevărat grave), s-a ajuns la distrugerea lentă, sistematică a sistemului lor imun, cu provocarea unei game variate de boli cronice, grave şi nevindecabile: encefalite, meningite, paralizii, boli autoimune, autism, ADHD, leucemie, cancer, sindromul morţii subite la sugar, diabet zaharat, astm bronşic, artrita juvenilă etc.

Numeroşi medici şi oameni de ştiinţă, care nu au crezut în ipotezele false din tratatele de medicină, au reuşit, în urma multor studii, să facă legătura dintre vaccinuri şi aceste boli cronice, autoimune în majoritatea cazurilor. Deşi stau mărturie numeroase cărţi şi articole, ai căror autori sunt din Europa, SUA, China, Japonia, Australia şi din aproape toate colţurile lumii, afacerea cu vaccinurile continuă ca şi când nimic nu s-ar întâmpla, iar presiunile făcute de către autorităţile sanitare asupra părinţilor cresc, pe an ce trece. Copiii noştri au devenit adevăraţi cobai pentru marile companii farmaceutice şi nu se găseşte deocamdată nicio ieşire din acest cerc vicios. Singurii care vor putea schimba ceva sunt părinţii, când nu se vor mai supune unor tratamente preventive, false şi neobligatorii. În Occident, se cunosc multe cazuri când părinţii ai căror copii suferă de complicaţii grave postvaccinale (paralizii, encefaloptie, autism etc.), sau chiar au murit, ajung în instanţă pentru a-şi cere puţinele drepturi care să le aline suferinţa: recunoaşterea adevărului (în primul rând) şi compensaţii pentru daunele provocate. În SUA spre exemplu, tot mai mulţi părinţi, ai căror copii au murit în urma vaccinurilor sau suferă de complicaţii grave postvaccinale, precum autismul, au dat statul în judecată, primind despăgubiri. Din surse oficiale ale conducerii SUA, doar în 2010, au murit în urma complicaţiilor postvaccinale, 2.699 de copii iar alţi 101 au fost diagnosticaţi cu autism.[1] De curând, şi în Italia, a fost recunoscută legătura dintre autism şi vaccinul ROR.[2]’[3] Deşi multe procese au fost câştigate în ţările din Occident, ştim bine că nicio compensaţie financiară nu va mai reda sănătatea sau viaţa acestor copii. Se observă şi în România o schimbare timidă, dar eficientă, a mentalităţii părinţilor. Dacă în trecut aceştia, în special mamele, îşi duceau copiii la vaccinat, fără ca să pună întrebări, având o încredere deplină în cadrele şi autorităţile medicale (a fost şi cazul meu), nu acelaşi lucru se întâmplă în ziua de azi, când părinţii cu studii medii sau superioare, având la dispoziţie numeroase surse despre vaccinuri şi efectele lor secundare, pun tot mai des întrebări despre eficienţa sau ineficienţa vaccinurilor, dar mai ales despre pericolul unor eventuale complicaţii grave. Din nefericire, nu primesc întotdeauna un răspuns sincer, fiindcă, în spatele unei publicităţi tot mai agresive a vaccinurilor, nu se află altceva decât o goană după bani, la care nu este dispusă să mai renunţe vreodată cunoscuta Big Pharma. În Germania, nu mai există obligativitate la vaccinurile din copilărie, încă din anul 1982[4]. Acelaşi lucru îl constatăm şi în celelalte ţări ale Uniunii Europene, unde vaccinurile nu mai sunt de multă vreme “obligatorii”, ci doar “recomandate”. Cu toate acestea, în ultimii ani, şi aici se duce o propagandă pro-vaccin tot mai intensă, pe toate căile posibile: emisiuni TV şi radio, publicitate intensă, cărţi, pliante şi afişe care vor să dovedească eficienţa maximă a vaccinurilor şi mai ales gravitatea bolilor de copilărie. Dr. Buchwald dezvăluie scopul ascuns al consultaţiilor gratuite, periodice la copii, aşa-zisele “bilanţuri”: “…mamele cred că li se face un mare bine …dar autorităţile sanitare din Germania au cerut medicilor pediatrii să controleze la fiecare consult carnetul de vaccinări a copilului şi să-l vaccineze imediat cu vaccinul care lipseşte din carnet...”[5] Aceste “bilanţuri” se fac şi la noi, de către medicii de familie şi apoi de medicii şcolari.

În România, din analiza legilor în materie, nu rezultă în mod expres că vaccinurile sunt obligatorii (d.p.d.v. legal, nu există niciun articol care să instituie în mod expres obligativitatea vaccinurilor: vezi Anexa). Poziţia medicală este una opusă, ca şi când vaccinurile ar fi obligatorii. Dezinformarea începe încă din maternitate, unde nou-născuţii sunt vaccinaţi imediat după naştere, fără acceptul în scris al mamei (fiind încălcat grav dreptul pacientului la “consimţământul informat”), apoi continuă la cabinetul medicului de familie. Presiunile făcute de către autorităţile sanitare asupra medicilor de familie, pentru a-i vaccina pe toţi copiii, sunt transmise de către aceştia mai departe părinţilor, cu convingerea că “imunizarea” face doar bine. La medicul de familie, bolile copilăriei le sunt deseori prezentate ca fiind boli foarte periculoase, de care uneori se poate muri. Alteori, părinţii sunt ameninţaţi cu scoaterea copilului de pe lista de asigurat (am întâlnit asemenea cazuri), sau că vor fi denunţaţi la DSP (Direcţia de Sănătate Publică). Unii dintre părinţi, sub avalanşa presiunilor, cedează în cele din urmă. Intimidarea părinţilor, rămâne în continuare o armă foarte eficientă la noi în ţară. Dacă ulterior copilul va prezenta afecţiuni sau complicaţii postvaccinale, ele nu sunt recunoscute de cele mai multe ori şi se găseşte mereu o explicaţie: “este doar o coincidenţă” etc. Este de aşteptat acest lucru, deoarece atât studentul cât şi medicul de familie, pediatru sau generalist, nu este învăţat în timpul facultăţii, respectiv al rezidenţiatului, să recunoască toate complicaţiile postvaccinale, ci doar câteva banale reacţii adverse, punându-se accentul exclusiv pe efectele pozitive ale vaccinurilor. Nu se schimbă nimic când copilul ajunge la grădiniţă, şi în final la şcoală, unde va fi supus altor vaccinuri “obligatorii.” Fără “carnetul de vaccinări complet, cu toate vaccinurile,” deseori este refuzată înscrierea copilului în Instituţiile de stat. În acest caz, părinţii îşi pot cere drepturile care le sunt din nou încălcate (vezi Anexa). Statul continuă să folosească modelul comunist şi nedemocratic, chiar şi după 23 de ani de la Revoluţie. Cu toate acestea, nicio propagandă falsă nu-i mai poate păcăli pe părinţii ai căror copii au devenit victime ale vaccinurilor, dar nici pe cei care doresc să cunoască adevărul despre vaccinuri. În Occident, există la ora actuală multe asociaţii de părinţi ai căror copii suferă de boli grave, postvaccinale. Este de dorit să fie înfiinţate astfel de asociaţii şi în România, fiindcă, din nefericire, există şi la noi mulţi copii care suferă de astfel de afecţiuni. Bolile postvaccinale nu sunt încă nici cunoscute şi nici recunoscute de către majoritatea medicilor români, care, în virtutea inerţiei, nu doresc o schimbare în atitudinea lor şi resping în mod constant orice carte sau studiu despre aceste boli. Puţini sunt medicii care se îndoiesc de binele pe care-l fac vaccinurile, dar aspectul financiar şi teama de a-şi pierde serviciul îi determină şi pe aceştia să-i vaccineze pe copii. Rămâne totuşi “o mână” de medici pe care nimic nu-i poate opri să spună adevărul despre vaccinuri… În ultimii ani am observat la generaţia tânără de medici (care sunt deseori şi părinţi), o deschidere pentru astfel de probleme, fiind interesaţi în aflarea adevărului despre vaccinuri.

Nu am făcut excepţie “de la regulă” nici eu, atunci când am absolvit, în anul 1989, Facultatea de Medicină, secţia Pediatrie, din Cluj-Napoca. Credeam, asemenea colegilor mei, că tot ceea ce învăţăm este adevărat şi nu aş fi contestat nici măcar un singur rând din tratatele groase de Medicină, sau din cursurile predate la Facultate. Deşi aveam deja o oarecare experienţă cu vaccinurile după 2 ani de stagiatură, nu puneam absolut nicio boală pe seama acestora. Nici nu aveam cum. Puţinele rânduri scrise în cărţile de Boli Infecţioase şi învăţate în mod conştiincios, aproape pe de rost, nu aveau cum să mă determine să fac o legătură între vaccinuri şi unele boli cronice: astm bronşic, artrita reumatoidă juvenilă, diabet zaharat tip 1, encefalopatii, tumori ş.a. Învăţasem că unele dintre ele sunt boli autoimune (când dăm vina pe un sistem imun dezechilibrat, fără a cunoaşte cauzele acestui fenomen), sau cu o predispoziţie genetică (fără ca acest lucru să explice o serie de boli), sau pur şi simplu sunt boli cu o etiologie necunoscută. Acum sunt medic primar de Medicină de Familie, dar cunoştinţele mele despre vaccinuri nu s-au îmbogăţit decât după ce (şi o spun cu regret) au suferit şi propriii mei copii de complicaţii postvaccinale. Acum îmi este foarte clară legătura dintre numeroasele boli cronice, etichetate deseori ca fiind “de cauză necunoscută”, şi vaccinurile “obligatorii” ale sugarului şi copilului mic. 

Cu toate că am început să îmi pun numeroase întrebări, ele au rămas fără răspuns multă vreme, fiindcă în România nu există la ora actuală nicio carte sau studiu în legătură cu această cauzalitate reală şi atât de evidentă, ci doar cărţi care arată marele beneficiu al vaccinurilor, minimalizând întotdeauna efectele lor secundare. S-a făcut o singură traducere pe această temă, din limba franceză, fiind vorba de cartea doctorului Louis de Brouwer m.d., intitulată Vaccinarea: eroarea medicală a secolului. Singura soluţie a fost să le caut în Occident (Germania, Franţa, Belgia, SUA etc.), unde am găsit o bibliografie destul de bogată. Folosindu-mă doar de experienţa mea de medic şi mamă, nu aş fi putut scrie niciodată o carte care să convingă pe cineva de existenţa acestor complicaţii postvaccinale, motiv pentru care am folosit nu mai puţin de 23 de cărţi (în limba germană, engleză şi franceză), precum şi sute de articole, scrise de medici şi oameni de ştiinţă renumiţi (fără să epuizez nici pe departe bibliografia existentă în Occident) şi care şi-au adus aportul, în măsura în care au fost lăsaţi să o facă (deseori cu mari sacrificii), la elucidarea unui adevăr ascuns cu atâta dibăcie. Aşa cum ştim cu toţii, adevărul nu poate fi ascuns la nesfărşit şi cândva trebuie să iasă la suprafaţă. Am constatat cu mirare că, în ultimii 100 de ani, s-au făcut zeci de mii de studii, editate în cărţi, reviste, ziare, anuare etc., care atestă fără niciun dubiu că vaccinurile sunt un adevărat atac asupra sistemului imun al omului, pe care-l pot distruge lent şi ireversibil, provocând cele mai grave boli cronice, nevindecabile, inclusiv sindromul morţii subite la sugar. 

Prin intermediul acestei cărţi nu doresc să aduc un prejudiciu vreunui medic, profesor, om de ştiinţă sau oricărei alte persoane din sistemul medical sau din vreun alt domeniu, ci nădăjduiesc să trezesc interesul oamenilor, al părinţilor şi mai ales al medicilor, pentru acest subiect, pentru un studiu mai aprofundat al sistemului imun şi al efectului devastator al vaccinurilor asupra acestuia. Cred că în primul rând imunologii, epidemiologii, infecţioniştii, geneticienii şi biologii îşi vor putea aduce cea mai mare contribuţie la cunoaşterea şi răspândirea acestui adevăr. Colaborarea lor cu medicii neurologi şi cu pediatrii este o necesitate. Cred, de asemenea că, orice medic, indiferent de specialitatea lui, se poate implica în această problemă, având dreptul să intervină şi, când situaţia o cere, are obligaţia s-o facă, conform jurământului lui Hipocrat pe care l-a depus la terminarea Facultăţii şi, nu în ultimul rând, în faţa conştiinţei sale de om şi creştin, care vrea binele aproapelui său, cu atât mai mult al unui copil nevinovat, care nu poate lua singur o decizie. Într-un viitor cât mai apropiat, medicii specialişti în domeniu şi oamenii de ştiinţă din ţara noastră vor trebui să recunoască deschis că efectele vaccinurilor asupra sistemului imun sunt cu bătaie lungă, de ani de zile, putînd provoca boli cronice grave, mai mult sau mai puţin cunoscute de noi, şi care nu vor mai putea fi etichetate ca fiind de “etiologie necunoscută”. 

Singura soluţie pe care o văd în viitor este renunţarea la vaccinuri. Prin continuarea programului naţional de vaccinare în masă a sugarilor şi copiilor din România, vom avea în curând un tineret bolnav, suferind de boli netratabile, iar vinovaţi de această situaţie ne facem în primul rând noi, medicii. Statisticile arată că la ora actuală, în ţările dezvoltate (fără ca situaţia să fie diferită de cea din ţara noastră, după constatările făcute), unul din doi copii suferă de alergie, tot al treilea copil suferă de dermatita/eczema atopică şi unul din zece, de astm bronşic[6]. Niciuna dintre aceste boli nu are un tratament etiologic, ci doar unul simptomatic, adică ameliorează simptomele, dar nu vindecă (specific al bolilor cronice, inclusiv al celor alergice). Este paradoxul zilelor noastre: copii tot mai puţini şi tot mai bolnavi, cu toate că au crescut mijloacele de terapie şi mai ales condiţiile de trai. 

Se preconizează că, în decurs de 30 de ani, toţi copiii vor suferi de o boală alergică[7]. Nu vor mai suferi de banalele boli eruptive, infecto-contagioase (rubeolă, rujeolă etc.), tratabile şi vindecabile în 3-7 zile, şi care au menirea să le întărească sistemul imun, ci vor suferi o viaţă întreagă de boli cronice, ireversibile, de cele mai multe ori debilizante.

În ceea ce-i priveşte pe părinţi, am speranţa că vor avea mai mult curaj de acum încolo de a lupta pentru drepturile lor şi ale copiilor lor, ca astfel, prin renunţarea la vaccinuri, să-i crească sănătoşi, fără să-i expună la cele mai grave boli cronice. Legislaţia este de partea lor (vezi Anexa). Am încercat, pentru ei, o simplificare maximă a unor probleme medicale atât de complexe. Lor mă adresez cu mare dragoste şi răspundere în acelaşi timp, ştiind că ei vor fi posibile victime, alături de copiii lor. Copiii cu poliomielită postvaccinală, encefalită postvaccinală, epilepsie şi alte boli cronice, debilizante, provocate de vaccinuri, trăiesc în mijlocul nostru, şi doar unii dintre ei au avantajul de a trăi într-unul dintre puţinele Centre pentru persoanele cu dizabilităţi existente în ţara noastră. Statul nu are timp şi niciun interes să se ocupe de aceste victime nevinovate, dar are timp să facă propagandă unei “profilaxii” agresive şi foarte scumpe, cum este vaccinarea în masă a copiilor. De cele mai multe ori, părinţii sunt cei care fac şi acest sacrificiu, suportând costurile mari ale vaccinurilor. Companiile de medicamente şi vaccinuri stau liniştite şi fericite că şi-au atins scopul, iar de 200 de ani încoace nimeni nu le poate sta împotrivă, într-un climat mondial în care totul este o afacere. Până nu vor fi informaţi părinţii, studenţii de la Medicină şi toţi medicii, indiferent de specialitate, despre pericolul real al vaccinării în masă a sugarilor şi copiilor, atât noi, cât şi copiii noştrii rămânem în continuare victimele “unui marketing perfect al industriei farmaceutice, al unor experimente corupte şi a ignoranţei autorităţilor care fac tot posibilul pentru a-şi atinge scopul: acela de a deveni cândva cu toţii pacienţi”[8]. Atât de “eficientă” a fost şi este Campania de vaccinare, generatoare de teamă, încât fiecare se lasă vaccinat, pentru ca apoi să se îmbolnăvească...

Este nevoie de o mare reformă în Medicina Preventivă. Ultimul lucru de care are nevoie lumea este o prevenţie care… îmbolnăveşte.

Aveti copii cu autism?

Aveti copii cu autism? Dati statul in judecata!

Când primele proiecte legislative pe tema autismului au fost depuse la Senat, părinţii copiilor autişti au cre-zut că s-a spart gheaţa din sistem şi copiii lor vor putea beneficia, în sfâr­şit, de servicii de terapie, de programe de învăţământ adaptate şi de centre pentru cei trecuţi de 18 ani, care nici măcar nu sunt recunoscuţi ca autişti. Formele iniţiale ale legilor vorbeau chiar despre decontarea terapiilor comportamentale, singurele care dau rezultate evidente în cazul copiilor cu tulburări din spectrul autist (TSA).

Nimeni nu s-a gândit că, odată in­trată în circuitul comisiilor parlamentare, legea ar putea suferi asemenea mutilări. Reprezentanţii Ministe­ru­lui Sănătăţii au pus, neoficial, o condiţie perversă: legea nu va trece dacă nu va fi eliminat articolul pri­vind decontarea terapiilor. S-a prefe­rat termenul îndulcit de acces liber la serviciile integrate ce urmau a fi asigu­ra­te de stat, de parcă în Constituţia Ro­mâniei nu ar fi prevăzut acest drept fundamental la articolul 34. Iată cum sună acum articolul 4, paragraful 2 al Legii 151, publicată în Monitorul Oficial (MO) în iulie 2010: "Toate per­soa­nele diagnosticate cu tulburări din spectrul autist şi cu tulburări de să­nătate mintală asociate au acces li­ber la serviciile specializate integra­te de sănătate, educaţie şi sociale, pre­văzute la articolul 2". Articolul la care se face trimitere vorbeşte despre diagnosticare precoce, tratament psihofarmacologic şi chiar despre consiliere pentru părinţi. Iniţiatorii legii au sperat că normele de aplicare ale acestei legi vor fi complementare textului legislativ, pentru ca acesta să nu devină o formă fără fond. Şi decât să nu apară nici o lege, mai bine să apară una tunsă şi frezată de specialiştii din sistem care şi-au urmărit propriile interese.

Normele de aplicare ar fi trebuit să apară în termen de 90 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial a legii, iar termenul-limită a expirat în oc­tom­brie. De atunci, Ministerul Să­nă­tăţii şi CNAS, cele două instituţii responsabile cu elaborarea normelor, spun, în răspunsuri trase la xerox, că se află în etapa de finalizare a documentului de norme metodologice. La insistenţele Jurnalului Naţional, s-a avansat un termen, luna ianua­rie 2011, pentru că elaborarea nor­me­lor implică munca a trei ministere şi de aceea durează, au explicat surse din Ministerul Sănătăţii. Cu toate că normele lipsesc, mi­nis­trul Sănătăţii, Atilla Cseke, nu ezită să se laude cu le­gea ţinută în lesă de normele neela­bo­rate şi face asta în contexte ce dau bine pe plan internaţional. În noiembrie anul acesta, ministrul a semnat De­claraţia Europeană cu privire la să­nă­tatea copiilor şi tinerilor cu diza­b­ilităţi in­telectuale şi a familiilor lor. Cu aceas­tă ocazie n-a ezitat să se mân­drească cu marea realizare a Legii autismului: "Este nevoie de o co­laborare permanentă intersecto­ri­ală pentru sus­ţi­nerea copiilor şi ti­ne­rilor cu diza­bi­lităţi intelectuale. Tre­buie să luăm mă­suri pentru de­pis­­tarea precoce şi intervenţia timpu­rie în scopul evitării stigmatizării şi ex­cluderii lor, în sco­pul integrării lor în familie, în comunitate, în societate. Un prim pas pu­tem considera adop­tarea în luna iulie 2010 a Legii privind ser­viciile speci­a­­lizate integrate de să­nă­tate, educaţie şi sociale adresate co­piilor şi adulţilor cu tulburări din spectrul autist şi al tulburărilor asociate. Aceas­tă lege are drept scop re­gle­mentarea acelor servicii de tip in­te­grat de sănătate, educaţie şi sociale care vizează identificarea precoce, tra­tamentul, recuperarea şi ameliora­rea calităţii vieţii şi funcţionării so­ci­a­le ale persoanelor, copii sau adulţi, diag­nosticate cu tulburări de spectru autist (TSA) şi cu tulburări de să­nă­tate mintală asociate, servicii ofe­rite de echipa multidisciplinară specializată". 

Cel mai bine cunoaşte parcursul Legii autismului senatoarea Elena Mitrea, una dintre iniţiatoarele pro­iec­tului ce s-a materializat în Legea 151/2010. Din octombrie, văzând că normele de aplicare nu mai apar, aceasta a făcut mai multe interpelări în Senat, inclusiv atunci când s-a pus în discuţie bugetul pe anul viitor. "Dacă nu veţi lua în seamă această problemă, cazurile de copii cu autism, care se înmulţesc zilnic, vor intra în sistemul de asistenţă so­ci­ală, care oricum nu poate acoperi chel­tuielile necesare pentru tratament. Aş vrea să aveţi în vedere necesitatea şi importanţa programului pen­tru persoanele cu autism şi să pre­ci­zaţi dacă va exista un program pentru aceste persoane ca finanţare", spu­nea în una dintre şedinţe Mitrea. Încă mai aşteaptă răspuns de la mi­niş­trii vizaţi pentru cele două interpe­lări pe care le-a făcut pe această temă. 

Senatoarea recunoaşte că legea nu are cea mai fericită formă, dar spe­ră ca normele de aplicare să rezolve com­promisurile existente. Proiectele de lege aveau cel puţin 30 de articole, iar forma promulgată abia mai nu­mă­ră 10. În plus, dacă în primele for­me se vorbea clar despre decontarea te­rapiilor, legea actuală menţionează, la articolul 3: în continuarea şi moni­torizarea tratamentului se efectuează de şi/sau psihoterapeuţi în unităţile sanitare publice ori private". Nu se spu­ne exact cu ce bani va plăti un pă­rin­te unităţile private, ştiut fiind faptul că terapia ABA pentru o lună cos­tă în jur de 1.500 de euro. Pe de altă parte, în cazul unei acţiuni în in­stan­ţă, părinţii se pot folosi de termenul de "acces liber" prevăzut în lege. "Ac­ces li­ber înseamnă neplătit, fără taxe. Le­gea precizează că persoanele care se încadrează beneficiază gratuit de servicii integrate de sănătate, edu­ca­ţie, so­ciale", punctează decanul Baro­u­lui Bucureşti, av. Ion Ilie Iordăchescu. 

În toate demersurile de adoptare a legii, iniţiatorii spun că ar fi vrut să simtă mai mult presiunea ONG-u­ri­lor din domeniu. Din păcate, ca în mul­­te alte cazuri, fiecare ONG îşi ve­de de interesele sale şi nu e dispusă să lup­­­te pentru cauza comună. "Ştiu că mulţi părinţi sunt dezamăgiţi de ac­tu­a­­la formă a legii, dar dacă fiecare aban­­­donează şi puţinul pe care îl pu­tem obţine, nu mai facem nimic. Ră­mân cu mâhnirea că nu am putut men­­­­­ţine reglementări clare în lege şi că totul a rămas în sarcina insti­tu­ţi­i­lor. Ele vor aduce prevederi precise prin normele de aplicare, ce vor fi adoptate fără dialog şi dezbatere într-un an de criză, când totul se taie, se re­duce, se anulează", a precizat Mitrea. Pentru Damian Nedescu, cel care a pus bazele centrului Horia Moţoi din Bucureşti, unde se face terapie comportamentală ABA (n.r.: appli­ed behavior analysis – analiză com­por­tamentală aplicată), şi care a reuşit să-şi recupereze copilul, primul din România, cu ajutorul acestei tera­pii şi al specialiştilor brita­nici, legea e, mai degrabă, "un câştig al societăţii, în ansamblul ei". Legea 151/2010, care va intra, cu norme sau fără, în vigoare de la 1 ianuarie 2011, prevede la articolul 6 încheierea unor protocoale între Ministerul Sănătăţii, Educaţiei şi Muncii pentru servicii integrate. "Iar singurul aspect îmbucurător la capitolul "dat statul în judecată" va fi posibilitatea mult mai concretă de a câştiga procese cu şcolile de masă care se feresc să integreze astfel de copii", spune Nedescu. Paşii infimi pe care îi face România în a ajuta aceşti copii îl determină pe acest părinte, care n-a beneficiat de nimic din partea statului român pentru a-şi salva copilul, să creadă că singura opţiune a părinţilor de copii autişti rămâne, ca şi până acum, să devină ei înşişi avocaţi, terapeuţi şi specialişti pentru fiii şi fiicele lor.

Carmen Gherca, mama unui bă­ie­ţel autist şi preşedinta Asociaţiei Na­ţionale pentru Copiii şi Adulţii cu Autism din România, filiala Iaşi (ANCAAR), e de părere că legea e un pic mai mult decât nimic, în ab­sen­ţa normelor. "E foarte important ca această lege să nu fie doar ca şi cele de până acum, ceva scris pe hârtie, care nu se poate aplica şi respecta, şi con­sider că ar trebui să asigure nu doar servicii de diagnosticare precoce sau doar pentru copiii de vârstă mică. Trebuie să ţinem cont că o persoană cu autism are nevoie de ajutor pe tot parcursul vieţii sale, chiar şi ca adult. Mai cred însă că părinţii copiilor cu autism nu sunt uniţi, fie­ca­re luptă pentru copilul său, uitând că acesta va creşte, va fi adult şi se va lovi de alte probleme. Aşa însă nu vom rezolva problema copiilor care nu sunt primiţi în şcoli, problema părinţilor care nu-şi primesc indemnizaţiile ori a adulţilor autişti care stau acasă cu un certificat de schizo­fre­nic în sertar", explică Gherca. 

Legea 151/2010 a apărut ca ur­ma­re a campaniei de presă iniţiată de Jurnalul Naţional în octombrie 2008, iar problema autismului a atras aten­ţia mai multor parlamentari care au depus proiecte de lege în acest sens. În România nu există statistici pri­vind autiştii, dar, având în vedere incidenţa cazurilor (1 la 166 de naş­teri), numărul persoanelor autiste sub 18 ani este în jur de 30.000. Sursa: Jurnalul National

enache luca rhod paul zaharia mirela banu madalina popescu roxana macesaru

O minciuna nu devine adevar

 paul zaharia luca rhod mirela banu popescu madalina zamfir teodor macesaru roxana

O minciuna nu devine adevar doar pentru ca este propagata si multiplicata. Un adevar nu devine minciuna doar pentru ca nimeni nu il vede – Mahatma Gandhi

Dacă s-ar lua după răspunsul trimis de ministrul Muncii, Ioan-Nelu Botiş, Parlamentului European, părinţii copiilor cu dizabilităţi şi autorităţile responsabile de soarta persoanelor cu handicap ar da buzna din toate colţurile Uniunii Europene în România, pentru a lua lecţii de tole­ranţă şi de protecţie socială. Legi, măsuri, programe, bani, toate îşi dau mâna pentru a se pune în slujba celor aflaţi în nevoie. Numai că în spatele cuvintelor frumoase, a citatelor din convenţiile internaţionale la care România e parte, a drepturilor con­sfinţite prin Constituţie şi a ultimei legi ce apără drepturile autiştilor, 151/2010, statul român nu ajută cu mai nimic aceşti copii. Iar gestul extrem al unui părinte de copil autist, Adrian Sobaru, care s-a aruncat în decembrie anul trecut de la balconul Parlamentului României, a reprezentat pentru ministrul Botiş o glumă de Crăciun.

În octombrie anul trecut, mama unui băieţel autist din Iaşi a trimis o petiţie Parlamentului European. Impresionaţi de povestea femeii, aceştia au chemat-o la Buxelles pentru a-şi susţine cauza în faţa Comisiei de Petiţii. În urma expunerii pertinente şi emoţionante, comisia a deschis o petiţie şi a trimis solicitare Ministerului Muncii să răspundă la cele semnalate. Şi, deşi ministerul susţinea că a trimis răspuns încă din decembrie anul trecut, la secretaria­t­­­ul Comisiei pentru Petiţii el a ajuns şi a fost înregistrat, în format electro­nic, abia la sfârşitul lunii trecute.

Nu întârzierea ar fi problema, ci modul în care Ministerul Muncii cosmetizează, pentru parlamentarii europeni, situaţia persoanelor cu handicap din România. Conform răspunsului ajuns la Bruxelles, ţara noastră are cele mai prietenoase şi mai generoase legi pentru persoanele cu handicap. “În vederea transpune­rii în fapt a prevederilor cons­ti­tu­ţio­na­le, au fost elaborate şi puse în aplicare actele normative care prevăd acordarea efectivă a drepturilor şi prestaţiilor sociale care să facă posibilă integrarea persoanelor cu handi­cap.” Urmează expunerea strategiei na­ţionale în acest sens, pe perioada 2006-2013, strategie care are drept moto: “Şanse egale pentru persoanele cu handicap – către o societate fără dis­criminări”. Amendamentul pe care orice părinte de copil autist, de exemplu, îl aduce vorbelor frumoase iz­vorâte de la minister este că tocmai această instituţie, alături de alte ministere, e printre primele care discriminează persoanele cu handicap în România. “Atât timp cât în şcoli nu există cadre didactice pregătite să lucreze cu aceşti copii, de exemplu, sau există şanse minime pentru un adult cu autism de a accede pe piaţa muncii, nu e restul doar vorbe?”, în­trea­bă retoric Carmen Gherca, fe­me­ia care a ajuns până la Bruxelles pentru a face auzită vocea fiului ei autist.

Eugen Châlniceanu are un băiat de 6 ani jumătate, autist. Recunoaşte că prezentarea ministrului poate fi impresionantă pentru un străin care nu ştie cum se aplică legile în Ro­mâ­nia. “Să vă dau un exemplu. Copiii cu handicap au dreptul, la noi, la o persoană de sprijin la şcoală. Aşa-nu­mita «umbră». Nu poţi face aşa ceva în şcolile din România, am încercat, dar nu te primeşte nimeni. Iar când băiatul meu va avea peste 18 ani, nu ştiu ce-o să facem: nu sunt centre, nu există comunităţi unde ei pot învăţa să fie autonomi. Singura mea linişte, ca părinte, e că, după ce eu şi mama lui nu vom mai fi, fraţii lui Damian vor avea grijă de el”, spune Châlniceanu.

Scrisoarea Ministerului Muncii continuă cu alte realizări. Legea 448/2006, cea care protejează şi pro­mo­vează drepturile persoanelor cu han­dicap, a fost modificată, conform mi­nistrului, astfel: “Persoanele cu han­dicap beneficiază de asistenţă me­dicală gratuită, inclusiv de medicamente gratuite, atât cu tratamentul am­bulatoriu, cât şi pe timpul spitali­ză­rii, în cadrul sistemului de asigurări de sănătate…”. Părinţii copiilor cu au­tism ştiu foarte bine ce înseamnă acest lucru. Medicamentele îi ajută foarte puţin pe cei cu astfel de tulbu­rări, panaceul dat de doctori fiind Ris­polept, un medicament ale cărui efecte n-au fost cercetate la copii. Iar pentru terapiile comportamentale, Mi­nisterul Sănătăţii şi Casa Na­ţională de Asigurări de Sănătate fac tot posibilul, chiar în acest moment, să împiedice decontarea lor. Decontarea terapiei e prevăzută în Legea 151/2010, dar a fost ştearsă din proiectul normelor de aplicare a legii.

Mai departe, pe lista în care minis­trul Botiş se laudă la Parlamentul Eu­ro­pean sunt enumerate şi gratuităţile din transport, în condiţiile în care pentru multe persoane cu handicap fi­zic, de exemplu, a ieşi din casă e o aventură, în absenţa unor rampe de ac­ces. Ministrul se laudă parlamentarilor europeni cu indemnizaţiile şi dreptul de angajare a unei persoane de autorităţile administraţiei publice locale, pentru a avea grijă de cei în­ca­draţi ca fiind cu handicap grav. “Cum se respectă, domnule ministru, drepturile părinţilor atât timp cât nu primesc salariul de asistent personal sau sunt trecuţi în şomaj? Ce egalitate de şanse are un adult cu autism atunci când la comisie i se dă gradul II de handicap, fiindcă un psiholog i-a fixat un IQ de 40, mai mare decât 20, cât prevede Ordinul 762, pe care domnul ministru îl aminteşte?”, sunt întrebările bazate pe “practica” vieţii în România a unei mame cu copilul autist. Până în 2009, adultul autist nici nu exista pentru autorităţile române, el fiind “înghesuit” la diagnosticul de schizofrenie sau la alte afecţiuni psihice.

Practic, chiar şi după modificarea aces­tui ordin, recunoaşterea autismului la persoanele peste 18 ani e încă o problemă. Laila Onu, preşedinta Fun­daţiei Pentru Voi din Timişoara, fun­daţie care se ocupă şi de adulţi cu au­tism, ne-a declarat: “La 18 ani, dacă nu are şi un retard mintal, autistul nu e considerat persoană cu han­di­cap de Comisia de evaluare. Dacă a fost diagnosticat cu autism până în 18 ani, după 18 ani este, de obicei, în­cadrat la «psihoze»”. Eugen Châl­niceanu spune că şi vizitele anuale pentru verificarea gradului de handi­cap sunt o umilinţă perpetuă. “Dacă e un handicap despre care chiar tu spui că e pe viaţă, de ce îi chinuieşti anual pe aceşti oameni la verificare? Poţi face aceste reîncadrări o dată la trei ani, când, teoretic, se pot înregis­tra anumite progrese, în cazul copii­lor autişti. Dar nu graţie măsurilor luate de stat, ci a părinţilor care se luptă”, explică acesta.

Sumele despre care vorbeşte mi­nistrul în răspunsul către Parlamentul European indică exact “grija” pe care statul o are faţă de aceste persoane. Puţin peste 300 de lei pentru o persoană încadrată la gradul de handicap grav şi dreptul la asistent personal. Cum însă Guvernul e pus pe economii, multor copii autişti li s-a schimbat gradul de încadrare la handicap accentuat, iar mamele lor, angajate ca asistente personale, au rămas fără loc de muncă şi fără banii cu care erau retribuite.

La capitolul programe naţionale pentru sprijinirea persoanelor cu handicap din România, rezultatele traduse în cifre de minister sună astfel: o asociaţie din Satu Mare chiar “a iniţiat şi a calificat peste 300 de persoane adulte cu handicap în meseria de cofetar, bucătar şi operator PC”. “Câte persoane cu autism sunt încadrate în muncă? Poate ne ajută ministerul cu o statistică… Din cele 300 de persoane adulte pe care se laudă domnul ministru că le-a calificat, câte s-au angajat? Impresionant, într-adevăr: 78 de servicii sociale la aproape 700.000 de persoane cu handicap”, adaugă Gherca.

Cât despre subiectul petiţiei pentru care li se solicitase un punct de vedere, adică soarta persoanelor autiste din România, Ministerul Mun­cii recunoaşte că nu poate spune câte persoane cu TSA există în Ro­mânia. Pentru că nu au o statistică şi pentru că, după majorat, autiştii sunt încă trecuţi la alte diagnostice.

Spre finalul răspunsului, Ioan-Nelu Botiş se laudă Parlamentului Eu­ropean cu realizarea supremă. Care, în general, nu-i meritul Guver­nu­lui: Legea 151/2010, Legea au­tis­mu­lui. Singura contribuţie a Executivului ar fi căsăpirea “accesului liber” la terapii, prevăzut în acest moment de lege, prin omiterea din norme. În acest moment, Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate se chinuiesc din răsputeri să anuleze astfel şansele copiilor cu autism la recuperare şi la o viaţă normală. Este un gest care defineşte perfect toată strategia şi minunatele planuri ale Guvernului pentru persoanele cu dizabilităţi din România.



sursa:jurnalul.ro

Imaginatia si Jocul la copilul cu autism

 

La copiii cu autism jocul imaginativ, jocul simbolic cu obiecte sau cu oameni nu se dezvolta in mod spontan ca la copiii obisnuiti. Jocul acestora este repetitiv, stereotip, luand forme mai simple sau mai complexe. Copiii mai inalt functionali au stereotipii mai complexe.

Forme mai simple: invirtirea jucariilor sau a unor parti ale acestora, lovirea a doua jucarii intre ele, etc, scopul fiind autostimularea. Alte activitati stereotipe pot fi: miscarea degetelor, agitarea obiectelor, rotirea sau privirea obiectelor care se rotesc; zgirierea unor suprafete, umblatul de-a lungul unor linii, unghiuri, pipairea unor texturi speciale, leganatul, saritul ca mingea sau de pe un picior pe altul, lovirea capului, scrasnitul dintilor, mormaitul repetitiv sau producerea altor sunete, etc.

Forme mai complexe pot fi: atasarea de obiecte neobisnuite, bizare, interese si preocupari speciale pentru anumite obiecte (ex. masini de spalat) sau teme, subiecte (ex. astronomie, pasari, fluturi, dinozauri, mersul trenurilor, cifre etc.), fara vreun scop anume, care devin preocuparea de baza si singurul subiect despre care este persoana este interesata sa vorbeascã, in multe cazuri punind aceeasi serie de intrebari si asteptind aceleasi raspunsuri (cei care au limbaj); aliniatul sau aranjarea obiectelor in anumite feluri, colectionarea, fara vreun scop anume, a unor obiecte (ex. capace de suc, sticle de plastic).

Lipsa imaginatiei duce si la tipare comportamentale rigide de tipul rezistentei la schimbare si a insistentei pe rutina zilnica, de exemplu, insistenta in a urma exact acelasi drum spre anumite locuri; acelasi aranjament al mobilierului acasa sau la scoala, acelasi ritual inainte de culcare; repetarea unei fractiuni ciudate de miscare corporala. Adesea orice minima schimbare intr-o anumita rutina este deosebit de frustranta pentru persoana cu autism, producindu-i o intensa suferinta.

Manifestarile clinice ale tulburarii la nivelul imaginatiei sint foarte variate de la un individ la altul, dar pot varia si de la o etapa de dezvoltare a aceluiasi individ la alta. Unele manifestari pot fi mult mai accentuate la o virsta (ex. la virsta copilariei cea mai vizibila manifestare a afectarii imaginatiei este lipsa jocului de rol, desi unii copii pot copia acte de joc simbolic), dar acestea pot suferi modificari de natura si intensitate la o alta virsta (ex. la virsta adulta este mai vizibila incapacitatea de a intelege intentiile si emotiile celorlalti), conducind la un alt profil clinic al persoanei, dar care ramine totusi in cadrul manifestarilor specifice sindromului autismului.

Lorna Wing (1996) scria: "Intreaga valoare a imaginatiei si creativitatii este data de asocierea experientelor trecute si a celor prezente si realizarea planurilor pentru viitor, pornind de la banalul ce voi face miine, pina la planurile marete pentru intreaga viata." Persoanele cu autism, indiferent de nivelul lor intelectual, au probleme la acest nivel, nu numai in copilarie, ci de-a lungul vietii. Aceste probleme pot fi insa diminuate considerabil daca exista interventie timpurie si educatie permanenta pentru formarea sau sporirea abilitatilor sociale si de comunicare ale persoanelor cu autism.

Problemele legate de capacitatea de simbolizare

Ce este jocul?

Jocul este un comportament divers si complex care este vazut ca avand un rol central in dezvoltarea copilului (Jordan si Lobby, 1997). Este difícil de a da o definitie concisa a ceea ce se intelege prin notiunea de "joc". Dictionarele ofera o multime de definitii distincte. Cele mai multe dintre acestea par sa implice ideea de amuzament, o modalitate de distractie.

Garvey (1977), plecand de aici, prezinta urmatoarele caracteristici ale jocului:

• jocul este placut si ofera bucurie.

• jocul nu are un scop impus din afara.

• jocul este spontan si voluntar.

• jocul presupune o implicare activa din partea jucatorului.

• jocul poate prezenta anumite relatii cu ceea ce este non-joc, poate fi pus in contrast cu ceea ce nu este jocul

In mod normal, jocul permite copiilor sa invete si sa practice abilitati noi intr-un mediu sigur si suportiv.
Jocul senzorial motor ii invata pe copiii mici sa-si exploreze corpul si obiectele din proximitate.
Jocul manipulativ si explorator il invata pe copilul mai mare despre obiecte si proprietatile acestora si despre infuenta lumii din jur.
Jocul fizic, cu multa miscare ii invata pe prescolari abilitatile motorii grosiere si ofera experienta interactiunii cu intreg corpul, cu alti copii si cu obiectele din mediu.
Jocul social, incepand de la interactiunile timpurii dintre mama si copil pana la interactiunea complexa dintre scolari (ex: jocul de-a doctorul) ii invata despre relatiile sociale si cum sa le initieze, precum si despre normele din societatea in care cresc.

In copilaria timpurie, atunci cand se manifesta primele simptome ale tulburarilor de spectru autist, jocul reprezinta o modalitate de selectie sociala, iar un copil cu autism va avea o sansa in minus de integrare sociala din mai multe motive.

In primul rand este vorba despre tendinta binecunoscuta a copiilor cu autism de a se retrage si de a nu se implica in jocul copiilor de aceeasi varsta. Un astfel de copil va fi foarte fericit daca este lasat in pace sa se joace in camera lui cu jucariile sale sau, daca este la gradinita, sa se retraga singur intr-un colt cu o jucarie. De aceea, un copil cu autism este adesea perceput ca un copil care se joaca.

In al doilea rand, daca acest impediment este depasit, fie prin tendinta naturala a copilului de a se apropia, fie prin efortul adultilor de a media contactul, intalnim comportamente de joc diferite de cele ale celorlalti copii. Obiectele si jucariile sunt folosite in modalitati rigide de joc. De exemplu, un copil cu autism va fi mai preocupat de a invarti repetitiv rotita unei masini decat de a se juca cu ea adecvat (masina merge pe strada). De obicei lipseste curiozitatea specifica copiilor de varsta lui, jocul lui se limiteaza adesea la manipulari simple de obiecte, iar jocul simbolic spontan este adesea absent. De exemplu, un copil cu autism nu va intelege ca, intr-un joc, o constructie din cuburi este o casa sau ca un creion poate deveni pentru cateva momente o racheta. Daca totusi apare, este adesea imitat de la televizor sau de la altceva asemanator.

Apoi este repetitivitatea jocului. Copilul cu autism este acela care, daca a deprins o modalitate de joc va tinde sa o repete la nesfarsit, pana este corectat de cineva din jur.

La acestea se adauga capacitatea sever afectata de a imita. In timp ce majoritatea copiilor isi dezvolta abilitatile de joc prin imitarea unor actiuni din mediu si prin simbolizarea acestora, copiii cu autism nu imita actiunile din mediu si nu le simbolizeaza in actiuni proprii. Un copil cu autism nu va avea tendinta de a modela plastilina ca si colegul sau de banca, iar cand copiii din clasa arunca mingea de la unii la altii intr-o activitate de grup, copilul cu autism va incepe sa invarta mingea privind in sus (doar unul din multele scenarii posibile). La toate acestea adaugandu-se si capacitatea foarte redusa de a-si comunica gandurile celor din jur, rezulta o lipsa crescanda de motivatie datorata esecului in joc.

In al treilea rand, este vorba despre izolarea la care sunt supusi din cauza atitudinii adultilor. Majoritatea parintilor sau bunicilor isi vor retrage copiii din jocul in care este implicat si un copil care manifesta simptome autiste (de ex: miscari stereotipe si comportamente repetitive). De cealalta parte, parintii copilului cu autism sunt sensibili la astfel de comportamente si reactioneaza prin izolare. Astfel se inchide cercul vicios prin care jocul copilului cu autism are din ce in ce mai putine sanse de structurare.

Ca orice comportament complex, jocul se invata. Incepand de la primele achizitii (jocul adecvat cu jucarii) si pana la formele sale complexe (jocul de rol, de ex: la magazin), totul poate fi predat intr-o maniera sistematica. Cel mai important lucru este atitudinea adultului care il atrage pe copil in joc. Aceasta trebuie sa fie neconditionat pozitiva, iar comportamentul sau trebuie adecvat capacitatilor de moment ale copilului. Pe de alta parte, in jocul liber, pentru ghidare, adultul trebuie sa stimuleze mereu initiativa copilului si sa se straduiasca sa nu o schimbe, ci intotdeauna sa o prelungeasca. Aceasta va oferi copilului siguranta ca ceea ce face el este adecvat, iar initiativa sa legata de joc va fi incurajata. Studiile de specialitate atesta aparitia jocului simbolic si creativ pentru copilul normal in jurul varstei de un an si jumatate, doi ani. Se pune intrebarea cat de tipica pentru autism este absenta acestui tip de joc simbolic, imaginativ. Daca ne referim la cercetarile epidemiologice intreprinse de L. Wing (1981), putem aminti faptul ca si copiii deficienti mintali non-autisti, avand o varsta de comprehensiune lingvistica sub 20 luni au demonstrat lipsa initiativei pentru jocul simbolic reprezentativ, flexibil si cu tematica variata. Este vorba aici de un "palier" intelectual, la nivelul caruia nici jocul simbolic, nici limbajul nu prezinta o dezvoltare corespunzatoare, indiferent de diagnostic. In momentul in care cercetatoarea s-a axat pe indivizi cu o varsta mintala non-verbala de peste 20 luni (si, se presupune, cu un anume potential cognitiv pentru jocul imaginativ si cu un limbaj mai elaborat), cei care au esuat in a demonstra achizitia jocului simbolic, au manifestat si comportamente de tip autist.
Observatii similare pot fi extrase si dintr-o serie de cercetari experimentale. De exemplu, un studiu efectuat de C. Rignet si colaboratorii, cu copii autisti avand un nivel scazut al dezvoltarii abilitatilor, cu copii suferind de sindrom Down si cu copii normali, a confirmat discrepantele existente intre copiii autisti si celelalte grupe in privinta nivelului jocului simbolic, performantele nefiind legate de abilitatea lingvistica; de notat este ca aceste performante s-au imbunatatit in foarte mica masura cand copiii au urmarit jocul mimat de catre experimentator.

O problema care suscita interes este caracterul stadiilor timpurii ale jocului la copiii mici autisti. Subiectii selectionati pentru un studiu efectuat de M. Sigman si J. Ungerer (1987) aveau varste cuprinse intre 2 ani si jumatate si 6 ani si au fost comparati cu copii non-autisti cu deficienta mintala si cu copii normali, situandu-se la niveluri similare de functionare intelectuala (cu varste mintale cuprinse intre 16 luni si 3 ani). Copiilor le-a fost prezentat un set de jucarii, incluzand trei papusi de marimi diferite, mobilier pentru papusi, un serviciu de ceai, un camion, un garaj, un telefon, o perie si o oglinda. Experimentul a inceput prin efectuarea de catre experimentator a unor actiuni simbolice cu jucariile, in timp ce copilul era asezat pe genunchii mamei. Experimentatorul si mama s-au plasat apoi in colturi opuse ale incaperii, copilului permitandu-i-se sa se joace singur cu jucariile timp de 16 minute, comportamentul sau fiind inregistrat prin intermediul unui check-list sistematic. In primul rand s-a pus accentul pe prezenta si pe frecventa jocului functional si simbolic. Au fost notate patru tipuri diferite de actiuni adecvate pentru jocul functional: directionate catre obiect (impingerea camionului in garaj), auto-directionate (perierea parului), directionate catre papusa (hranirea cu lingurita) si directionate catre altii (tinerea receptorului telefonic la urechea mamei). De asemenea, s-au inregistrat trei categorii de actiuni incadrate ca joc simbolic: jocul prin substitutie, adica utilizarea unui obiect ca si cum ar fi un altul (folosirea unei cesti de ceai ca receptor telefonic); jocul tip agent, adica folosirea unei papusi ca agent actional independent; jocul imaginar, crearea de obiecte sau persoane fara vreo reprezentare fizica in mediul inconjurator imediat. Diversitatea jocurilor a fost masurata prin numarul inregistrat pentru fiecare categorie.

Rezultatele obtinute au scos in evidenta o angajare mai variata, mai frecventa a copiilor non-autisti in cele trei categorii de jocuri, decat cea a copiilor autisti care s-au angajat in doar cateva acte de tip functional si in cateva jocuri simbolice. O alta observatie este legata de faptul ca autistii folosesc rareori papusa ca agent in cadrul unui joc structurat si directioneaza de asemenea rar jocul catre alte persoane.De ce oare atat de putini copii autisti par sa savureze cu adevarat jocul? Asa cum afirma S. Wulff (1985), un copil autist care este lasat singur in camera de joaca, plina cu jucarii, deseori le ignora, continuandu-si leganarea sau bataia din palme. Acest fapt ridica desigur probleme nu numai legate de functiile cognitive (simbolice, reprezentative) necesare in jocul simbolic normal, dar si de semnificatia pe care jocul insusi o are pentru copilul normal. Parafrazandu-l pe L.S. Vigotski (1962), fiecare act de simbolizare creativa contine o atitudine de transfer afectiv catre aspectul relationarii interpersonale din care deriva. Acesta pare a nu fi cazul pentru copiii autisti, chiar si pentru aceia dintre ei care au ajuns (oarecum) la o intelegere a lucrurilor si a lumii.

Mersul la scoala constituie un alt prag pe care copiii cu autism trebuie sa il depaseasca. De aceea, ei au nevoie de un cadru foarte bine ales, in care sa se poata desfasura conform rutinei pe care au invatat-o. Parintii care au copii cu autism pot opta fie pentru o scoala speciala pentru problema lor, fie pentru o scoala privata care are un program bine stabilit pentru elevii cu autism, sau pot indrazni chiar la o scoala normala din cartier, care e destul de aproape de casa.

Autism - cauze si tratament

    paul zaharia luca rhod cauzele autismului aba terapie autism.ro autismul vaccinul   zamfir marius ana maria bucuresti         floresti prahova blog autism 

Vaccinul si metalele grele - cauze ale autismului!

              Am adaugat blogului nostru o sectiune numita chiar asa "Autism - cauze si tratament". De fapt este un studiu amplu. Tot ce va putem noi spune este ca....desi e un material destul de lung, noi l-am citit, l-am analizat si chiar mare parte l-am si aplicat. Luca a inceput o cura de eliminare a metalelor grele din corp ( pentru ca se pare ca aceasta este una dintre cauzele autismlui) cu substantele mentionate in cadrul materialului si...urmaridu-i evolutia, am ajuns la concluzia ca in acea periaoda Luca a avut un progres notabil. In consecinta, am hotarat sa postam acest material cu gandul ca poate veti incerca si dumneavoastra acest "tratament". Mentionam totusi ca progresul lui Luca a venit totusi in urma orelor de terapie ABA, insa in perioada respectiva, Luca a avut o putere mult mai mare de concentrare si de asimilare a informatiilor ce veneau in cadrul terapiei.

Chlorella, coriandru şi Leurdă. elimiarea metalelor grele din corp vaccin mercur autism

Autism, curajul de a recunoaste!

paul zaharia

Autism, curajul  de a recunoaste!

Pentru cei mai multi autismul este o boala incurabila. Cei diagnosticati cu autism raman adesea cu aceasta eticheta pe viata si sunt priviti cu mila dar si cu teama. Ei traiesc in lumea lor pe care, noi ceilalti, nu o intelegem si nu o controlam. Si totusi, desi pare greu de crezut o persoana ce sufera de una dintre tulburarile spectrului autismului poate duce o viata normala. Dar numai daca i se da sansa. Iar aceasta sansa depinde mai intai de parinti. Ei trebuie sa gaseasca puterea de a recunoaste ca micutul lor este diferit si are nevoie de ajutor. Este cel mai greu pas. Adesea parintii prefera sa traiasca in negare, sa-si vada copilul ca pe cineva ce are o personalitate puterinca, face ce vrea si cand vrea. E intr-adevar foarte greu sa recunosti ca ceva nu e in regula cu copilul tau, te simti atat de neajutorat in fata lui. Si totusi de decizia ta, de curajul tau, depinde viata lui. Pentru ca, cu cat este diagnosticat si incepe tratamentul mai repede cu atat sansele sale de integrare familiala si sociala sunt mai mari. Parintii in general observa ceva deosebit la copilul lor dar nu se gandesc ca este vorba de o tulburare. Si copiii, la randul lor observa, sunt foarte atenti si constienti la ce se intampla in jurul lor, doar ca nu o arata.
asociatia pentru autism luca rhod
DIAGNOSTIC PRECOCE
Semnele tulburarilor din spectrul autismului pot fi vizibile inca din primele luni de viata ale copilului. Chiar daca sub un an nu se pune diagnosticul de autism ci este etichetat ca tulburare de atasament, important este ce se face. Si asta pentru ca in primul an de viata creierul copilului cunoaste cel mai dinamic proces de dezvoltare din intreaga viata.

SEMNE 
- pasivitate excesiva (lipsa plansului, imobilitate, dezinteres fata de mediu, acel copil “ingeras”)
sau, din contra, activitate excesiva (plange in permanenta, daca la inceput au fost ingerasi apoi devin hiperactivi)
- refuzul sau rezistenta la alaptare si in general la ingrijire (chiar si cand primesc lapte din biberon tin capul intors, nu se uita spre cel sau cea care-l hraneste)
- lipsa de reactie la vocea sau prezenta parintelui (nu intoarce capul, nu zambeste, nu gangureste. Se verifica mai intai auzul)
- aversiunea fata de atingerile parintilor sau ale altor persoane (nu e o lipsa de sensibilitate ci, dimpotriva, o hipersensibilitate care incepe de la fata in jos)
lipsa contactului vizual direct desi exista contact cu obiectele
dezvoltare motorie intarziata

Cel putin doua dintre aceste semne trebuie sa fie prezente si sa persiste mai mult de 3 saptamani.

sursa: psihocenter.ro

Puterea motivației în procesul terapeutic

Paul Zaharia

Puterea motivației în procesul terapeutic

•  “Nu prea e încântat de nimic, nu e nimic care să-și dorească”

Orice persoană, orice copil are preferințe, lucruri care îi plac și lucruri pe care le respinge. Este o observație empirică, așadar vă invităm să vă observați copilul pe parcursul unei zile întregi: ce îi atrage atenția, la ce se uită, pe ce pune mana, la ce râde, cu ce se autostimulează, ce lucru pe care i-l refuzați îi determină o reacție puternică de frustrare, ce caută el de cele mai multe ori. Este ceva dulce, o jucărie, un gâdilat, o tumbă, o trambulină, reclamele, o anumită emisiune, un cântec, eticheta de pe o cutie de medicamente, un ambalaj, o oglindă, un titirez, un yo-yo, ecranul luminos al calculatorului, o anumită pagină dintr-o carte, sucul cu acid, agitatul unei sticle de Fanta, o anumită siglă, un pantof cu șiret, un instrument muzical, orice, oricât de ciudat vi s-ar parea, poate deveni o motivație pentru învățare.

Dacă totuși nu știți cum să faceți acest lucru, citiți (sau recitiți) Capitolul 7 despre motivație din “The Me Book”, povestea Kendrei.

•  “Copilul meu nu are nevoie de recompensă, invață și fără”

E ca și cum ai afirma că oamenii mari nu au nevoie de salariu, că se pot duce la serviciu pe gratis (“munca patriotica” vă spune ceva?). Sau că elevii nu au nevoie de calificative și de note. Că oferirea de burse pentru studenți este o măsură inutilă- ce-ar fi să o desființăm?!

Oare de ce să nu renunțăm la cataloage? Copiii ar trebui să știe că învățarea este spre binele lor, deci trebuie să învețe dacă vor să ajungă mai târziu “cineva”. Oare nu subestimăm puterea clipei la vârsta copilăriei? Viitorul este o noțiune abstractă, mai ales pentru preșcolari. Copiii invață mai întâi “ieri” și mult mai târziu “mâine” (dacă “mâine” înseamnă bălăcitul în piscină sau surprinderea în flagrant a lui Moș Crăciun în timp ce pune cadourile sub brad, atunci “mâine” capătă într-adevăr foarte mult sens și o deosebit de mare importanță). Dar ceea ce se întâmplă azi, ceea ce “vreau”, “îmi place” și “pot face” acum este cu mult mai important decât pregatirea pentru un viitor luminos peste “un infinit de catralioane de ani”. Copiii cunosc puterea clipei și nu sunt dispuși să renunțe cu ușurință la ea. Fie ei copii tipici sau autiști.

De ce un copil cu autism ar fi dispus la efortul de a fi atent cand terapeutul vrea să îl învețe cum să facă un puzzle sau cum să folosească prosopul pentru ștersul pe mâini? “Oricum nu-mi place să fac puzzle, iar pe mâini mă poate șterge mama ca și până acum”. În schimb, ar putea să analizeze firele de praf care plutesc în această minunată rază de soare. Sau ar putea să se gandească la circuitul apei prin țevile care împânzesc subsolurile orașelor.

asociatia pentru autism luca-rhod paul zaharia

Ei bine, cred că banuiți unde vreau să ajung. Nimeni nu face nimic dacă nu este motivat. Copilul cu autism trebuie ajutat sa înțeleagă rostul invățării. Unii copii sunt deosebit de curioși și motivația intrinsecă se dezvoltă la ei cu mult mai repede decât la alții. Indiferent cum ar fi, ei nu știu ce e și ce nu e important să învețe, cu ce ar trebui să își ocupe timpul și mintea și ce nu este adecvat să facă parte din preocupările lor.Rolul terapeutului este tocmai de a intermedia comunicarea copilului cu mediul, de a-i furniza cunoștințele necesare ca el să devină cât mai independent și ca să ințeleagă lumea cu scopul ultim de a-l învăța cum să învețe, pentru a se putea retrage. Dar copilul știe cât de importante sunt toate acestea pentru el?

Cum îl determin să facă această conexiune? Prin motivație. Așa îi arăt ce face bine și ce nu. Ce îl ajută și ce nu. Întărind ceea ce el face bine și descurajând ceea ce nu este adecvat. Ghidându-l în însușirea comportamentelor pozitive. Copilul cu autism are nevoie de mesaje clare: dacă terapeutul (sau părintele) nu întărește comportamentele pozitive, nu i le scoate în evidență, nu îl ajută pe copil să le conștientizeze, cum ajunge copilul să diferențieze între cele două tipuri de comportamente, pozitive și negative?

Să presupunem că un copil ar putea învăța și fără recompensă. Contează însă și cum învață, calitatea si ritmul invățării. Ca și aplicabilitatea a aceea ce învață în situațiile pentru care îl pregătim pe copil: interacțiunea cu alte persoane, în speță cu ceilalți copii, educatoarea și mai târziu învățătoarea, profesorii.Când învățarea se face fără recompensă sau aceasta din urmă este dată după criterii ambigue, când și când, după cum consideră terapeutul, copilul ajunge la rândul lui să facă lucrurile… când și când, atunci când și dacă este el dispus să le facă. Nu oricând, nu oriunde și nu cu oricine.

O altă explicație pentru care unii părinți resping recompensarea, mai ales pe cea primară, fizică, este fuga de “dresaj”. Aici nu îi pot contrazice: ABA, la început, atenție, la început, este asemănătoare dresajului. Etapa de “dresaj” este însă imposibil de ocolit și necesar de parcurs pentru trecerea la funcționarea normală a copilului. În plus, recompensarea, întărirea nu se reduce la recompensarea fizică. Lovaas recomandă retragerea cât mai timpurie a recompensării fizice, atenție, însă, nu a recompensării în general.Motivația este motorul terapiei. Există de asemenea o procedură aparte de retragere a recompensei primare, ea nu se face brusc. Şi, o dată ce întăritorul fizic nu mai este folosit, nu înseamnă că elevul nu mai trebuie să primească nimic în schimbul efortului lui. Există alte modalități de recompensare, de natură socială. Motivația extrinsecă este importantă atât timp cât copilul încă nu are una intrinsecă și contribuie la formarea acesteia.

Este nevoie să facem aici diferența dintre mită/ santaj și recompensare: prima se dă înainte de comportament; a doua urmează comportamentului (este o consecință a acestuia).

Credem că un copil, orice copil învață mai repede și mai temeinic când există o motivație puternică și când aceasta este gestionată corect. Încercați numai să măsurați viteza cu care reține ceea ce îi place, comparativ cu alte cunoștințe care din punctul lui de vedere vin din lumi prea îndepărtate!

   paul zaharia

Articol de Diana Laura Dima

“Nu face pentru că nu vrea să facă”

Asociatia Pentru Autism Luca-Rhod Paul Zaharia

 paul zaharia

 “Nu face pentru că nu vrea să facă”

…și raționamentul se oprește aici. Consecințele sunt că terapeutul intră într-o luptă de putere cu copilul. Puțin disproporționată, aș adăuga: îmi imaginez o încleștare între marele adult cu ochii scăpărând de furie (pentru propria neputință!) și țâncul încăpățânat și detașat cu un ușor zâmbet malițios pe chipul angelic.

Lupta de putere cu copilul cu TSA este de la început pierdută. Conceptul de putere pur și simplu nu are ce căuta în această ecuație! Hai să vedem “care pe care”- este atitudinea care s-ar putea să te înșele cu câteva succese imediate la început, dar care pe termen lung va conduce doar la rafinarea metodelor copilului de a se opune: fie va deveni din ce în ce mai neimplicat, mai detașat, mai… neatent (va evada în propriile scenarii pentru a-și lua doza de confort si siguranță), fie își va exersa ingeniozitatea în descoperirea și inventarea celor mai subtile căi de a te “fenta”. Nu vă închipuiți că în timpul lui liber nu are altceva mai bun de făcut decât să urzească planuri de subminare. Capacitatea de anticipare nu este printre punctele lui forte. O face spontan, natural, fără efort.

Recunoașteți una din situațiile de mai jos?

Îi ceri copilului să se uite la tine și se uită, dar cu un singur ochi (celălalt este închis). Când îl chemi la tine, vine târându-se pe genunchi sau țopăind ostentativ. Sau: răspunde, dar în șoaptă. Sau: nu mai vorbește despre subiectul interzis, dar scrie continuu cu degetul în aer (oare despre ce scrie?). În timp ce dau aceste exemple îmi vine să râd, deși când le-am trăit am căzut tocmai în capcana “care pe care”.

Cu toții când simțim că suntem împinși să facem ceva, că suntem obligați, că “trebuie”, avem tendința naturală de a ne opune. Putem să ne opunem direct (“Nu vreau!”) sau indirect: primim musafirii nepoftiți, dar cu o grimasă în loc de zâmbet, mergem la o întâlnire cu o persoană neplăcută, dar tot drumul ne gândim la posibile obstacole care ar putea interveni în ultima clipă, învățăm la o materie despre care știm că nun e este de niciun folos (materii de care învățământul abundă!), dar numai după trei rânduri ni se face iarăși foame și mai golim o pungă de semințe. O forță interioară asemănătoare inerției ne anunță că libertatea noastră este amenințată.

Altă versiune este acceptarea pasivă a situației: așa sunt toți copiii cu TSA. Aceștia sunt terapeuții neimplicați care ies din camera de lucru la fel de senini și de neșifonați cum au intrat. Şi mulțumiți de sine. Şi suficienți. Şi care declară în gura mare că oricine poate face ABA, ca e… “ușor”.

Dacă ducem raționamenul mai departe, însă și ne întrebăm ce îl face pe acest copil să se opună și ce putem face ca să obținem complianța terapeutică, atunci șansele noastre de a ne apropia de atitudinea corectă sunt mai mari. Opoziționismul frânează învățarea. Pentru a-l ajuta pe copil să învețe- pentru că despre asta este vorba- mai întâi trebuie să reevaluăm relația cu el, nu să-i declarăm război. Copilul trebuie să te perceapă ca fiind de partea lui, nu ca pe un căpcăun care îi mănâncă pe copiii “răi” (cum probabil că ajunge să se simtă).

Menționam mai devreme capacitatea de anticipare: cel care are această capacitate ești tu, terapeutul. Tu poți să fii cu un pas înaintea copilului, dându-ți seama ce anume îl face să intre în rezistență. Şi schimbând acele lucruri. Relaxat (nu detașat!), cu răbdare, calm și mai ales cu umor. Nu uita că în primul rând copilul cu TSA este un copil: îi place să se joace (…și uneori- iată- jucăria lui preferată ești tu) și să primească atenție (iar “prostiile” atrag atenția însutit față de faptele “bune”!).

   paul zaharia

Articol de Diana Laura Dima