Autism - cauze si tratament

    paul zaharia luca rhod cauzele autismului aba terapie autism.ro autismul vaccinul   zamfir marius ana maria bucuresti         floresti prahova blog autism 

Vaccinul si metalele grele - cauze ale autismului!

              Am adaugat blogului nostru o sectiune numita chiar asa "Autism - cauze si tratament". De fapt este un studiu amplu. Tot ce va putem noi spune este ca....desi e un material destul de lung, noi l-am citit, l-am analizat si chiar mare parte l-am si aplicat. Luca a inceput o cura de eliminare a metalelor grele din corp ( pentru ca se pare ca aceasta este una dintre cauzele autismlui) cu substantele mentionate in cadrul materialului si...urmaridu-i evolutia, am ajuns la concluzia ca in acea periaoda Luca a avut un progres notabil. In consecinta, am hotarat sa postam acest material cu gandul ca poate veti incerca si dumneavoastra acest "tratament". Mentionam totusi ca progresul lui Luca a venit totusi in urma orelor de terapie ABA, insa in perioada respectiva, Luca a avut o putere mult mai mare de concentrare si de asimilare a informatiilor ce veneau in cadrul terapiei.

Chlorella, coriandru şi Leurdă. elimiarea metalelor grele din corp vaccin mercur autism

Autism, curajul de a recunoaste!

paul zaharia

Autism, curajul  de a recunoaste!

Pentru cei mai multi autismul este o boala incurabila. Cei diagnosticati cu autism raman adesea cu aceasta eticheta pe viata si sunt priviti cu mila dar si cu teama. Ei traiesc in lumea lor pe care, noi ceilalti, nu o intelegem si nu o controlam. Si totusi, desi pare greu de crezut o persoana ce sufera de una dintre tulburarile spectrului autismului poate duce o viata normala. Dar numai daca i se da sansa. Iar aceasta sansa depinde mai intai de parinti. Ei trebuie sa gaseasca puterea de a recunoaste ca micutul lor este diferit si are nevoie de ajutor. Este cel mai greu pas. Adesea parintii prefera sa traiasca in negare, sa-si vada copilul ca pe cineva ce are o personalitate puterinca, face ce vrea si cand vrea. E intr-adevar foarte greu sa recunosti ca ceva nu e in regula cu copilul tau, te simti atat de neajutorat in fata lui. Si totusi de decizia ta, de curajul tau, depinde viata lui. Pentru ca, cu cat este diagnosticat si incepe tratamentul mai repede cu atat sansele sale de integrare familiala si sociala sunt mai mari. Parintii in general observa ceva deosebit la copilul lor dar nu se gandesc ca este vorba de o tulburare. Si copiii, la randul lor observa, sunt foarte atenti si constienti la ce se intampla in jurul lor, doar ca nu o arata.
asociatia pentru autism luca rhod
DIAGNOSTIC PRECOCE
Semnele tulburarilor din spectrul autismului pot fi vizibile inca din primele luni de viata ale copilului. Chiar daca sub un an nu se pune diagnosticul de autism ci este etichetat ca tulburare de atasament, important este ce se face. Si asta pentru ca in primul an de viata creierul copilului cunoaste cel mai dinamic proces de dezvoltare din intreaga viata.

SEMNE 
- pasivitate excesiva (lipsa plansului, imobilitate, dezinteres fata de mediu, acel copil “ingeras”)
sau, din contra, activitate excesiva (plange in permanenta, daca la inceput au fost ingerasi apoi devin hiperactivi)
- refuzul sau rezistenta la alaptare si in general la ingrijire (chiar si cand primesc lapte din biberon tin capul intors, nu se uita spre cel sau cea care-l hraneste)
- lipsa de reactie la vocea sau prezenta parintelui (nu intoarce capul, nu zambeste, nu gangureste. Se verifica mai intai auzul)
- aversiunea fata de atingerile parintilor sau ale altor persoane (nu e o lipsa de sensibilitate ci, dimpotriva, o hipersensibilitate care incepe de la fata in jos)
lipsa contactului vizual direct desi exista contact cu obiectele
dezvoltare motorie intarziata

Cel putin doua dintre aceste semne trebuie sa fie prezente si sa persiste mai mult de 3 saptamani.

sursa: psihocenter.ro

Puterea motivației în procesul terapeutic

Paul Zaharia

Puterea motivației în procesul terapeutic

•  “Nu prea e încântat de nimic, nu e nimic care să-și dorească”

Orice persoană, orice copil are preferințe, lucruri care îi plac și lucruri pe care le respinge. Este o observație empirică, așadar vă invităm să vă observați copilul pe parcursul unei zile întregi: ce îi atrage atenția, la ce se uită, pe ce pune mana, la ce râde, cu ce se autostimulează, ce lucru pe care i-l refuzați îi determină o reacție puternică de frustrare, ce caută el de cele mai multe ori. Este ceva dulce, o jucărie, un gâdilat, o tumbă, o trambulină, reclamele, o anumită emisiune, un cântec, eticheta de pe o cutie de medicamente, un ambalaj, o oglindă, un titirez, un yo-yo, ecranul luminos al calculatorului, o anumită pagină dintr-o carte, sucul cu acid, agitatul unei sticle de Fanta, o anumită siglă, un pantof cu șiret, un instrument muzical, orice, oricât de ciudat vi s-ar parea, poate deveni o motivație pentru învățare.

Dacă totuși nu știți cum să faceți acest lucru, citiți (sau recitiți) Capitolul 7 despre motivație din “The Me Book”, povestea Kendrei.

•  “Copilul meu nu are nevoie de recompensă, invață și fără”

E ca și cum ai afirma că oamenii mari nu au nevoie de salariu, că se pot duce la serviciu pe gratis (“munca patriotica” vă spune ceva?). Sau că elevii nu au nevoie de calificative și de note. Că oferirea de burse pentru studenți este o măsură inutilă- ce-ar fi să o desființăm?!

Oare de ce să nu renunțăm la cataloage? Copiii ar trebui să știe că învățarea este spre binele lor, deci trebuie să învețe dacă vor să ajungă mai târziu “cineva”. Oare nu subestimăm puterea clipei la vârsta copilăriei? Viitorul este o noțiune abstractă, mai ales pentru preșcolari. Copiii invață mai întâi “ieri” și mult mai târziu “mâine” (dacă “mâine” înseamnă bălăcitul în piscină sau surprinderea în flagrant a lui Moș Crăciun în timp ce pune cadourile sub brad, atunci “mâine” capătă într-adevăr foarte mult sens și o deosebit de mare importanță). Dar ceea ce se întâmplă azi, ceea ce “vreau”, “îmi place” și “pot face” acum este cu mult mai important decât pregatirea pentru un viitor luminos peste “un infinit de catralioane de ani”. Copiii cunosc puterea clipei și nu sunt dispuși să renunțe cu ușurință la ea. Fie ei copii tipici sau autiști.

De ce un copil cu autism ar fi dispus la efortul de a fi atent cand terapeutul vrea să îl învețe cum să facă un puzzle sau cum să folosească prosopul pentru ștersul pe mâini? “Oricum nu-mi place să fac puzzle, iar pe mâini mă poate șterge mama ca și până acum”. În schimb, ar putea să analizeze firele de praf care plutesc în această minunată rază de soare. Sau ar putea să se gandească la circuitul apei prin țevile care împânzesc subsolurile orașelor.

asociatia pentru autism luca-rhod paul zaharia

Ei bine, cred că banuiți unde vreau să ajung. Nimeni nu face nimic dacă nu este motivat. Copilul cu autism trebuie ajutat sa înțeleagă rostul invățării. Unii copii sunt deosebit de curioși și motivația intrinsecă se dezvoltă la ei cu mult mai repede decât la alții. Indiferent cum ar fi, ei nu știu ce e și ce nu e important să învețe, cu ce ar trebui să își ocupe timpul și mintea și ce nu este adecvat să facă parte din preocupările lor.Rolul terapeutului este tocmai de a intermedia comunicarea copilului cu mediul, de a-i furniza cunoștințele necesare ca el să devină cât mai independent și ca să ințeleagă lumea cu scopul ultim de a-l învăța cum să învețe, pentru a se putea retrage. Dar copilul știe cât de importante sunt toate acestea pentru el?

Cum îl determin să facă această conexiune? Prin motivație. Așa îi arăt ce face bine și ce nu. Ce îl ajută și ce nu. Întărind ceea ce el face bine și descurajând ceea ce nu este adecvat. Ghidându-l în însușirea comportamentelor pozitive. Copilul cu autism are nevoie de mesaje clare: dacă terapeutul (sau părintele) nu întărește comportamentele pozitive, nu i le scoate în evidență, nu îl ajută pe copil să le conștientizeze, cum ajunge copilul să diferențieze între cele două tipuri de comportamente, pozitive și negative?

Să presupunem că un copil ar putea învăța și fără recompensă. Contează însă și cum învață, calitatea si ritmul invățării. Ca și aplicabilitatea a aceea ce învață în situațiile pentru care îl pregătim pe copil: interacțiunea cu alte persoane, în speță cu ceilalți copii, educatoarea și mai târziu învățătoarea, profesorii.Când învățarea se face fără recompensă sau aceasta din urmă este dată după criterii ambigue, când și când, după cum consideră terapeutul, copilul ajunge la rândul lui să facă lucrurile… când și când, atunci când și dacă este el dispus să le facă. Nu oricând, nu oriunde și nu cu oricine.

O altă explicație pentru care unii părinți resping recompensarea, mai ales pe cea primară, fizică, este fuga de “dresaj”. Aici nu îi pot contrazice: ABA, la început, atenție, la început, este asemănătoare dresajului. Etapa de “dresaj” este însă imposibil de ocolit și necesar de parcurs pentru trecerea la funcționarea normală a copilului. În plus, recompensarea, întărirea nu se reduce la recompensarea fizică. Lovaas recomandă retragerea cât mai timpurie a recompensării fizice, atenție, însă, nu a recompensării în general.Motivația este motorul terapiei. Există de asemenea o procedură aparte de retragere a recompensei primare, ea nu se face brusc. Şi, o dată ce întăritorul fizic nu mai este folosit, nu înseamnă că elevul nu mai trebuie să primească nimic în schimbul efortului lui. Există alte modalități de recompensare, de natură socială. Motivația extrinsecă este importantă atât timp cât copilul încă nu are una intrinsecă și contribuie la formarea acesteia.

Este nevoie să facem aici diferența dintre mită/ santaj și recompensare: prima se dă înainte de comportament; a doua urmează comportamentului (este o consecință a acestuia).

Credem că un copil, orice copil învață mai repede și mai temeinic când există o motivație puternică și când aceasta este gestionată corect. Încercați numai să măsurați viteza cu care reține ceea ce îi place, comparativ cu alte cunoștințe care din punctul lui de vedere vin din lumi prea îndepărtate!

   paul zaharia

Articol de Diana Laura Dima

“Nu face pentru că nu vrea să facă”

Asociatia Pentru Autism Luca-Rhod Paul Zaharia

 paul zaharia

 “Nu face pentru că nu vrea să facă”

…și raționamentul se oprește aici. Consecințele sunt că terapeutul intră într-o luptă de putere cu copilul. Puțin disproporționată, aș adăuga: îmi imaginez o încleștare între marele adult cu ochii scăpărând de furie (pentru propria neputință!) și țâncul încăpățânat și detașat cu un ușor zâmbet malițios pe chipul angelic.

Lupta de putere cu copilul cu TSA este de la început pierdută. Conceptul de putere pur și simplu nu are ce căuta în această ecuație! Hai să vedem “care pe care”- este atitudinea care s-ar putea să te înșele cu câteva succese imediate la început, dar care pe termen lung va conduce doar la rafinarea metodelor copilului de a se opune: fie va deveni din ce în ce mai neimplicat, mai detașat, mai… neatent (va evada în propriile scenarii pentru a-și lua doza de confort si siguranță), fie își va exersa ingeniozitatea în descoperirea și inventarea celor mai subtile căi de a te “fenta”. Nu vă închipuiți că în timpul lui liber nu are altceva mai bun de făcut decât să urzească planuri de subminare. Capacitatea de anticipare nu este printre punctele lui forte. O face spontan, natural, fără efort.

Recunoașteți una din situațiile de mai jos?

Îi ceri copilului să se uite la tine și se uită, dar cu un singur ochi (celălalt este închis). Când îl chemi la tine, vine târându-se pe genunchi sau țopăind ostentativ. Sau: răspunde, dar în șoaptă. Sau: nu mai vorbește despre subiectul interzis, dar scrie continuu cu degetul în aer (oare despre ce scrie?). În timp ce dau aceste exemple îmi vine să râd, deși când le-am trăit am căzut tocmai în capcana “care pe care”.

Cu toții când simțim că suntem împinși să facem ceva, că suntem obligați, că “trebuie”, avem tendința naturală de a ne opune. Putem să ne opunem direct (“Nu vreau!”) sau indirect: primim musafirii nepoftiți, dar cu o grimasă în loc de zâmbet, mergem la o întâlnire cu o persoană neplăcută, dar tot drumul ne gândim la posibile obstacole care ar putea interveni în ultima clipă, învățăm la o materie despre care știm că nun e este de niciun folos (materii de care învățământul abundă!), dar numai după trei rânduri ni se face iarăși foame și mai golim o pungă de semințe. O forță interioară asemănătoare inerției ne anunță că libertatea noastră este amenințată.

Altă versiune este acceptarea pasivă a situației: așa sunt toți copiii cu TSA. Aceștia sunt terapeuții neimplicați care ies din camera de lucru la fel de senini și de neșifonați cum au intrat. Şi mulțumiți de sine. Şi suficienți. Şi care declară în gura mare că oricine poate face ABA, ca e… “ușor”.

Dacă ducem raționamenul mai departe, însă și ne întrebăm ce îl face pe acest copil să se opună și ce putem face ca să obținem complianța terapeutică, atunci șansele noastre de a ne apropia de atitudinea corectă sunt mai mari. Opoziționismul frânează învățarea. Pentru a-l ajuta pe copil să învețe- pentru că despre asta este vorba- mai întâi trebuie să reevaluăm relația cu el, nu să-i declarăm război. Copilul trebuie să te perceapă ca fiind de partea lui, nu ca pe un căpcăun care îi mănâncă pe copiii “răi” (cum probabil că ajunge să se simtă).

Menționam mai devreme capacitatea de anticipare: cel care are această capacitate ești tu, terapeutul. Tu poți să fii cu un pas înaintea copilului, dându-ți seama ce anume îl face să intre în rezistență. Şi schimbând acele lucruri. Relaxat (nu detașat!), cu răbdare, calm și mai ales cu umor. Nu uita că în primul rând copilul cu TSA este un copil: îi place să se joace (…și uneori- iată- jucăria lui preferată ești tu) și să primească atenție (iar “prostiile” atrag atenția însutit față de faptele “bune”!).

   paul zaharia

Articol de Diana Laura Dima