O minciuna nu devine adevar

 paul zaharia luca rhod mirela banu popescu madalina zamfir teodor macesaru roxana

O minciuna nu devine adevar doar pentru ca este propagata si multiplicata. Un adevar nu devine minciuna doar pentru ca nimeni nu il vede – Mahatma Gandhi

Dacă s-ar lua după răspunsul trimis de ministrul Muncii, Ioan-Nelu Botiş, Parlamentului European, părinţii copiilor cu dizabilităţi şi autorităţile responsabile de soarta persoanelor cu handicap ar da buzna din toate colţurile Uniunii Europene în România, pentru a lua lecţii de tole­ranţă şi de protecţie socială. Legi, măsuri, programe, bani, toate îşi dau mâna pentru a se pune în slujba celor aflaţi în nevoie. Numai că în spatele cuvintelor frumoase, a citatelor din convenţiile internaţionale la care România e parte, a drepturilor con­sfinţite prin Constituţie şi a ultimei legi ce apără drepturile autiştilor, 151/2010, statul român nu ajută cu mai nimic aceşti copii. Iar gestul extrem al unui părinte de copil autist, Adrian Sobaru, care s-a aruncat în decembrie anul trecut de la balconul Parlamentului României, a reprezentat pentru ministrul Botiş o glumă de Crăciun.

În octombrie anul trecut, mama unui băieţel autist din Iaşi a trimis o petiţie Parlamentului European. Impresionaţi de povestea femeii, aceştia au chemat-o la Buxelles pentru a-şi susţine cauza în faţa Comisiei de Petiţii. În urma expunerii pertinente şi emoţionante, comisia a deschis o petiţie şi a trimis solicitare Ministerului Muncii să răspundă la cele semnalate. Şi, deşi ministerul susţinea că a trimis răspuns încă din decembrie anul trecut, la secretaria­t­­­ul Comisiei pentru Petiţii el a ajuns şi a fost înregistrat, în format electro­nic, abia la sfârşitul lunii trecute.

Nu întârzierea ar fi problema, ci modul în care Ministerul Muncii cosmetizează, pentru parlamentarii europeni, situaţia persoanelor cu handicap din România. Conform răspunsului ajuns la Bruxelles, ţara noastră are cele mai prietenoase şi mai generoase legi pentru persoanele cu handicap. “În vederea transpune­rii în fapt a prevederilor cons­ti­tu­ţio­na­le, au fost elaborate şi puse în aplicare actele normative care prevăd acordarea efectivă a drepturilor şi prestaţiilor sociale care să facă posibilă integrarea persoanelor cu handi­cap.” Urmează expunerea strategiei na­ţionale în acest sens, pe perioada 2006-2013, strategie care are drept moto: “Şanse egale pentru persoanele cu handicap – către o societate fără dis­criminări”. Amendamentul pe care orice părinte de copil autist, de exemplu, îl aduce vorbelor frumoase iz­vorâte de la minister este că tocmai această instituţie, alături de alte ministere, e printre primele care discriminează persoanele cu handicap în România. “Atât timp cât în şcoli nu există cadre didactice pregătite să lucreze cu aceşti copii, de exemplu, sau există şanse minime pentru un adult cu autism de a accede pe piaţa muncii, nu e restul doar vorbe?”, în­trea­bă retoric Carmen Gherca, fe­me­ia care a ajuns până la Bruxelles pentru a face auzită vocea fiului ei autist.

Eugen Châlniceanu are un băiat de 6 ani jumătate, autist. Recunoaşte că prezentarea ministrului poate fi impresionantă pentru un străin care nu ştie cum se aplică legile în Ro­mâ­nia. “Să vă dau un exemplu. Copiii cu handicap au dreptul, la noi, la o persoană de sprijin la şcoală. Aşa-nu­mita «umbră». Nu poţi face aşa ceva în şcolile din România, am încercat, dar nu te primeşte nimeni. Iar când băiatul meu va avea peste 18 ani, nu ştiu ce-o să facem: nu sunt centre, nu există comunităţi unde ei pot învăţa să fie autonomi. Singura mea linişte, ca părinte, e că, după ce eu şi mama lui nu vom mai fi, fraţii lui Damian vor avea grijă de el”, spune Châlniceanu.

Scrisoarea Ministerului Muncii continuă cu alte realizări. Legea 448/2006, cea care protejează şi pro­mo­vează drepturile persoanelor cu han­dicap, a fost modificată, conform mi­nistrului, astfel: “Persoanele cu han­dicap beneficiază de asistenţă me­dicală gratuită, inclusiv de medicamente gratuite, atât cu tratamentul am­bulatoriu, cât şi pe timpul spitali­ză­rii, în cadrul sistemului de asigurări de sănătate…”. Părinţii copiilor cu au­tism ştiu foarte bine ce înseamnă acest lucru. Medicamentele îi ajută foarte puţin pe cei cu astfel de tulbu­rări, panaceul dat de doctori fiind Ris­polept, un medicament ale cărui efecte n-au fost cercetate la copii. Iar pentru terapiile comportamentale, Mi­nisterul Sănătăţii şi Casa Na­ţională de Asigurări de Sănătate fac tot posibilul, chiar în acest moment, să împiedice decontarea lor. Decontarea terapiei e prevăzută în Legea 151/2010, dar a fost ştearsă din proiectul normelor de aplicare a legii.

Mai departe, pe lista în care minis­trul Botiş se laudă la Parlamentul Eu­ro­pean sunt enumerate şi gratuităţile din transport, în condiţiile în care pentru multe persoane cu handicap fi­zic, de exemplu, a ieşi din casă e o aventură, în absenţa unor rampe de ac­ces. Ministrul se laudă parlamentarilor europeni cu indemnizaţiile şi dreptul de angajare a unei persoane de autorităţile administraţiei publice locale, pentru a avea grijă de cei în­ca­draţi ca fiind cu handicap grav. “Cum se respectă, domnule ministru, drepturile părinţilor atât timp cât nu primesc salariul de asistent personal sau sunt trecuţi în şomaj? Ce egalitate de şanse are un adult cu autism atunci când la comisie i se dă gradul II de handicap, fiindcă un psiholog i-a fixat un IQ de 40, mai mare decât 20, cât prevede Ordinul 762, pe care domnul ministru îl aminteşte?”, sunt întrebările bazate pe “practica” vieţii în România a unei mame cu copilul autist. Până în 2009, adultul autist nici nu exista pentru autorităţile române, el fiind “înghesuit” la diagnosticul de schizofrenie sau la alte afecţiuni psihice.

Practic, chiar şi după modificarea aces­tui ordin, recunoaşterea autismului la persoanele peste 18 ani e încă o problemă. Laila Onu, preşedinta Fun­daţiei Pentru Voi din Timişoara, fun­daţie care se ocupă şi de adulţi cu au­tism, ne-a declarat: “La 18 ani, dacă nu are şi un retard mintal, autistul nu e considerat persoană cu han­di­cap de Comisia de evaluare. Dacă a fost diagnosticat cu autism până în 18 ani, după 18 ani este, de obicei, în­cadrat la «psihoze»”. Eugen Châl­niceanu spune că şi vizitele anuale pentru verificarea gradului de handi­cap sunt o umilinţă perpetuă. “Dacă e un handicap despre care chiar tu spui că e pe viaţă, de ce îi chinuieşti anual pe aceşti oameni la verificare? Poţi face aceste reîncadrări o dată la trei ani, când, teoretic, se pot înregis­tra anumite progrese, în cazul copii­lor autişti. Dar nu graţie măsurilor luate de stat, ci a părinţilor care se luptă”, explică acesta.

Sumele despre care vorbeşte mi­nistrul în răspunsul către Parlamentul European indică exact “grija” pe care statul o are faţă de aceste persoane. Puţin peste 300 de lei pentru o persoană încadrată la gradul de handicap grav şi dreptul la asistent personal. Cum însă Guvernul e pus pe economii, multor copii autişti li s-a schimbat gradul de încadrare la handicap accentuat, iar mamele lor, angajate ca asistente personale, au rămas fără loc de muncă şi fără banii cu care erau retribuite.

La capitolul programe naţionale pentru sprijinirea persoanelor cu handicap din România, rezultatele traduse în cifre de minister sună astfel: o asociaţie din Satu Mare chiar “a iniţiat şi a calificat peste 300 de persoane adulte cu handicap în meseria de cofetar, bucătar şi operator PC”. “Câte persoane cu autism sunt încadrate în muncă? Poate ne ajută ministerul cu o statistică… Din cele 300 de persoane adulte pe care se laudă domnul ministru că le-a calificat, câte s-au angajat? Impresionant, într-adevăr: 78 de servicii sociale la aproape 700.000 de persoane cu handicap”, adaugă Gherca.

Cât despre subiectul petiţiei pentru care li se solicitase un punct de vedere, adică soarta persoanelor autiste din România, Ministerul Mun­cii recunoaşte că nu poate spune câte persoane cu TSA există în Ro­mânia. Pentru că nu au o statistică şi pentru că, după majorat, autiştii sunt încă trecuţi la alte diagnostice.

Spre finalul răspunsului, Ioan-Nelu Botiş se laudă Parlamentului Eu­ropean cu realizarea supremă. Care, în general, nu-i meritul Guver­nu­lui: Legea 151/2010, Legea au­tis­mu­lui. Singura contribuţie a Executivului ar fi căsăpirea “accesului liber” la terapii, prevăzut în acest moment de lege, prin omiterea din norme. În acest moment, Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate se chinuiesc din răsputeri să anuleze astfel şansele copiilor cu autism la recuperare şi la o viaţă normală. Este un gest care defineşte perfect toată strategia şi minunatele planuri ale Guvernului pentru persoanele cu dizabilităţi din România.



sursa:jurnalul.ro