“Nu face pentru că nu vrea să facă”

Asociatia Pentru Autism Luca-Rhod Paul Zaharia

 paul zaharia

 “Nu face pentru că nu vrea să facă”

…și raționamentul se oprește aici. Consecințele sunt că terapeutul intră într-o luptă de putere cu copilul. Puțin disproporționată, aș adăuga: îmi imaginez o încleștare între marele adult cu ochii scăpărând de furie (pentru propria neputință!) și țâncul încăpățânat și detașat cu un ușor zâmbet malițios pe chipul angelic.

Lupta de putere cu copilul cu TSA este de la început pierdută. Conceptul de putere pur și simplu nu are ce căuta în această ecuație! Hai să vedem “care pe care”- este atitudinea care s-ar putea să te înșele cu câteva succese imediate la început, dar care pe termen lung va conduce doar la rafinarea metodelor copilului de a se opune: fie va deveni din ce în ce mai neimplicat, mai detașat, mai… neatent (va evada în propriile scenarii pentru a-și lua doza de confort si siguranță), fie își va exersa ingeniozitatea în descoperirea și inventarea celor mai subtile căi de a te “fenta”. Nu vă închipuiți că în timpul lui liber nu are altceva mai bun de făcut decât să urzească planuri de subminare. Capacitatea de anticipare nu este printre punctele lui forte. O face spontan, natural, fără efort.

Recunoașteți una din situațiile de mai jos?

Îi ceri copilului să se uite la tine și se uită, dar cu un singur ochi (celălalt este închis). Când îl chemi la tine, vine târându-se pe genunchi sau țopăind ostentativ. Sau: răspunde, dar în șoaptă. Sau: nu mai vorbește despre subiectul interzis, dar scrie continuu cu degetul în aer (oare despre ce scrie?). În timp ce dau aceste exemple îmi vine să râd, deși când le-am trăit am căzut tocmai în capcana “care pe care”.

Cu toții când simțim că suntem împinși să facem ceva, că suntem obligați, că “trebuie”, avem tendința naturală de a ne opune. Putem să ne opunem direct (“Nu vreau!”) sau indirect: primim musafirii nepoftiți, dar cu o grimasă în loc de zâmbet, mergem la o întâlnire cu o persoană neplăcută, dar tot drumul ne gândim la posibile obstacole care ar putea interveni în ultima clipă, învățăm la o materie despre care știm că nun e este de niciun folos (materii de care învățământul abundă!), dar numai după trei rânduri ni se face iarăși foame și mai golim o pungă de semințe. O forță interioară asemănătoare inerției ne anunță că libertatea noastră este amenințată.

Altă versiune este acceptarea pasivă a situației: așa sunt toți copiii cu TSA. Aceștia sunt terapeuții neimplicați care ies din camera de lucru la fel de senini și de neșifonați cum au intrat. Şi mulțumiți de sine. Şi suficienți. Şi care declară în gura mare că oricine poate face ABA, ca e… “ușor”.

Dacă ducem raționamenul mai departe, însă și ne întrebăm ce îl face pe acest copil să se opună și ce putem face ca să obținem complianța terapeutică, atunci șansele noastre de a ne apropia de atitudinea corectă sunt mai mari. Opoziționismul frânează învățarea. Pentru a-l ajuta pe copil să învețe- pentru că despre asta este vorba- mai întâi trebuie să reevaluăm relația cu el, nu să-i declarăm război. Copilul trebuie să te perceapă ca fiind de partea lui, nu ca pe un căpcăun care îi mănâncă pe copiii “răi” (cum probabil că ajunge să se simtă).

Menționam mai devreme capacitatea de anticipare: cel care are această capacitate ești tu, terapeutul. Tu poți să fii cu un pas înaintea copilului, dându-ți seama ce anume îl face să intre în rezistență. Şi schimbând acele lucruri. Relaxat (nu detașat!), cu răbdare, calm și mai ales cu umor. Nu uita că în primul rând copilul cu TSA este un copil: îi place să se joace (…și uneori- iată- jucăria lui preferată ești tu) și să primească atenție (iar “prostiile” atrag atenția însutit față de faptele “bune”!).

   paul zaharia

Articol de Diana Laura Dima