Paul Zaharia
Puterea motivației în procesul terapeutic
- “Nu prea e încântat de nimic, nu e nimic care să-și dorească”
Orice persoană, orice copil are preferințe, lucruri care îi plac și
lucruri pe care le respinge. Este o observație empirică, așadar vă
invităm să vă observați copilul pe parcursul unei zile întregi: ce îi
atrage atenția, la ce se uită, pe ce pune mana, la ce râde, cu ce se
autostimulează, ce lucru pe care i-l refuzați îi determină o reacție
puternică de frustrare, ce caută el de cele mai multe ori. Este ceva
dulce, o jucărie, un gâdilat, o tumbă, o trambulină, reclamele, o
anumită emisiune, un cântec, eticheta de pe o cutie de medicamente, un
ambalaj, o oglindă, un titirez, un yo-yo, ecranul luminos al
calculatorului, o anumită pagină dintr-o carte, sucul cu acid, agitatul
unei sticle de Fanta, o anumită siglă, un pantof cu șiret, un instrument
muzical, orice, oricât de ciudat vi s-ar parea, poate deveni o
motivație pentru învățare.
Dacă totuși nu știți cum să faceți acest lucru, citiți (sau recitiți)
Capitolul 7 despre motivație din “The Me Book”, povestea Kendrei.
- “Copilul meu nu are nevoie de recompensă, invață și fără”
E ca și cum ai afirma că oamenii mari nu au nevoie de salariu, că se
pot duce la serviciu pe gratis (“munca patriotica” vă spune ceva?). Sau
că elevii nu au nevoie de calificative și de note. Că oferirea de burse
pentru studenți este o măsură inutilă- ce-ar fi să o desființăm?!
Oare de ce să nu renunțăm la cataloage? Copiii ar trebui să știe că
învățarea este spre binele lor, deci trebuie să învețe dacă vor să
ajungă mai târziu “cineva”. Oare nu subestimăm puterea clipei la vârsta
copilăriei? Viitorul este o noțiune abstractă, mai ales pentru
preșcolari. Copiii invață mai întâi “ieri” și mult mai târziu “mâine”
(dacă “mâine” înseamnă bălăcitul în piscină sau surprinderea în flagrant
a lui Moș Crăciun în timp ce pune cadourile sub brad, atunci “mâine”
capătă într-adevăr foarte mult sens și o deosebit de mare importanță).
Dar ceea ce se întâmplă azi, ceea ce “vreau”, “îmi place” și “pot face” acum este
cu mult mai important decât pregatirea pentru un viitor luminos peste
“un infinit de catralioane de ani”. Copiii cunosc puterea clipei și nu
sunt dispuși să renunțe cu ușurință la ea. Fie ei copii tipici sau
autiști.
De ce un copil cu autism ar fi dispus la efortul de a fi atent cand
terapeutul vrea să îl învețe cum să facă un puzzle sau cum să folosească
prosopul pentru ștersul pe mâini? “Oricum nu-mi place să fac puzzle,
iar pe mâini mă poate șterge mama ca și până acum”. În schimb, ar putea
să analizeze firele de praf care plutesc în această minunată rază de
soare. Sau ar putea să se gandească la circuitul apei prin țevile care
împânzesc subsolurile orașelor.
 |
| asociatia pentru autism luca-rhod paul zaharia |
Cum îl determin să facă această conexiune? Prin motivație. Așa
îi arăt ce face bine și ce nu. Ce îl ajută și ce nu. Întărind ceea ce
el face bine și descurajând ceea ce nu este adecvat. Ghidându-l în
însușirea comportamentelor pozitive. Copilul cu autism are nevoie de
mesaje clare: dacă terapeutul (sau părintele) nu întărește
comportamentele pozitive, nu i le scoate în evidență, nu îl ajută pe
copil să le conștientizeze, cum ajunge copilul să diferențieze între
cele două tipuri de comportamente, pozitive și negative?
Să presupunem că un copil ar putea învăța și fără recompensă. Contează
însă și cum învață, calitatea si ritmul invățării. Ca și aplicabilitatea
a aceea ce învață în situațiile pentru care îl pregătim pe copil:
interacțiunea cu alte persoane, în speță cu ceilalți copii, educatoarea
și mai târziu învățătoarea, profesorii.Când învățarea se face fără
recompensă sau aceasta din urmă este dată după criterii ambigue, când și
când, după cum consideră terapeutul, copilul ajunge la rândul lui să
facă lucrurile… când și când, atunci când și dacă este el dispus să le facă. Nu oricând, nu oriunde și nu cu oricine.
O altă explicație pentru care unii părinți resping recompensarea, mai
ales pe cea primară, fizică, este fuga de “dresaj”. Aici nu îi pot
contrazice: ABA, la început, atenție, la început, este asemănătoare
dresajului. Etapa de “dresaj” este însă imposibil de ocolit și necesar
de parcurs pentru trecerea la funcționarea normală a copilului. În plus,
recompensarea, întărirea nu se reduce la recompensarea fizică. Lovaas
recomandă retragerea cât mai timpurie a recompensării fizice, atenție,
însă, nu a recompensării în general.Motivația este motorul terapiei. Există
de asemenea o procedură aparte de retragere a recompensei primare, ea
nu se face brusc. Şi, o dată ce întăritorul fizic nu mai este folosit,
nu înseamnă că elevul nu mai trebuie să primească nimic în schimbul
efortului lui. Există alte modalități de recompensare, de natură
socială. Motivația extrinsecă este importantă atât timp cât copilul încă nu are una intrinsecă și contribuie la formarea acesteia.
Este nevoie să facem aici diferența dintre mită/ santaj și
recompensare: prima se dă înainte de comportament; a doua urmează
comportamentului (este o consecință a acestuia).
Credem că un copil, orice copil învață mai repede și mai temeinic când
există o motivație puternică și când aceasta este gestionată corect.
Încercați numai să măsurați viteza cu care reține ceea ce îi place,
comparativ cu alte cunoștințe care din punctul lui de vedere vin din
lumi prea îndepărtate!
paul zaharia
Articol de Diana Laura Dima
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu