Translate

marți, 15 decembrie 2009

Povestea lui Luca

Povestea lui Luca a inceput in urma cu aproximativ 7 ani...mai exact in data de 8-ianuarie-2003.
"Pana la varsta de un an, Luca a crescut ca un oricare alt baietel.Totusi, am inceput sa ma nelinistesc cand am observat ca strigandu-l pe nume nu imi raspunde si nu reactioneaza.Dar pentru ca in imbratisarile lui simteam iubirea, am considerat ca este doar putin diferit de ceilalti.Timpul a trecut si ma amageam singura ca nu este niciun motiv de neliniste din partea mea.Totusi de fiecare data cand ii cautam privirea si vedeam cum refuza sa se uite in ochii mei aveam o strangere de inima si simteam ca ceva nu este in regula.
Diagnosticul a venit ca un traznet si nu am fost capabila sa il accept: AUTISM. Trebuia sa fie o greseala! Din nefericire refuzul meu de a accepta diagnosticul nu a alungat boala. Imi vedeam baietelul crescand si departandu-se de mine si de cei din jur din ce in ce mai mult. Il simteam ascuns undeva in adancurile fiintei lui si eram incapabila sa ajung la el. Gandul ca baietelul meu este ascuns intr-o lume numai a lui la care eu nu aveam acces si sentimentul ca nu-l puteam aduce langa mine, ma innebunea. Si atunci am stiut ca trebuie sa il ajut, ca trebuie sa trec peste mine si toate temerile mele si ca toate puterile si fortele mele vor fi dedicate vindecarii lui Luca.
De atunci au trecut cativa ani. Acum Luca are 7 ani. In timpul acesta am facut tot ceea ce a fost in puterile mele de mama singura ca sa imi ajut copilul. Am fost la specialisti, am citit, am contactat alti parinti, intr-un cuvant am facut totul pentru a ma informa cat mai bine despre boala si vindecare. Asa am aflat ca Luca face parte din categoria de copii cu sanse enorme de recuperare dar pentru asta trebuie sa urmeze o terapie intensa si continua care imi depasea orice posibilitati financiare. Dar asta nu m-a descurajat si am crezut ca prin munca mea o sa reusesc. Este inscris in Asociatia Pentru Interventie Precoce in Autism Bucuresti si face terapie ABA la domiciliu cu patru terapeuti si un coordonator. terapia merge foarte bine si se vad rezultatele, daca pana acum Luca era numai in lumea lui, situatia s-a schimbat. Baietelul meu care nici nu ma observa a inceput sa se uite in ochii mei, sa intoarca capul cand il strig sa ma imbratiseze si sa ma pupe. Anul acesta, de ziua lui, chiar a suflat si in lumanari ceeea ce nu putea sa faca. Mai este mult de lucru dar progrese se vad in fiecare zi iar coordonatorul mi-a dat sperante foarte mari spunand ca este cel mai inteligent copil de care se ocupa. Desi eforturile mele au fost enorme, ceea ce am putut face eu nu a fost destul. Si iar nu m-am lasat batuta, am cautat sponsori si caut in continuare, este foarte greu tinand cont de acuala sitatie economica din tara si de faptul ca statul nu ne ajuta cu nimic de parca acesti copii ar fi invizibili. Am credinta ca am sa reusesc sa im vindec copilul si stiu ca Dumnezeu nu ma va lasa deci merg mai departe si caut tot timpul solutii salvatoare.. In tot acest timp am avut alaturi de mine o fiinta foarte draga mie, mama mea. M-a incurajat, s-a rugat si a plans pentru noi. Dar se pare ca aceasta mare tragedie a afectat-o destul de rau, a rapus-o si de cateva luni bune e foarte bolnava. Ea a suferit mult mai mult decat mine, a suferit o data pentru Luca si inca o data pentru mine. Acum este la pat si este cel de-al doilea copil al meu pe care trebuie sa il ingrijesc. Momentele de luciditate sunt din ce in ce mai rare si ma astept in orice moment sa plece pentru todeauna. Fac eforturi teribile pentru a putea sa le ofer strictul necesar, nu am mai avut o zi libera in care sa ma odihnesc de mult timp, ce sa mai vorbim de o vacanta sau minivacanta. De multe ori imi este frica ca am sa clachez. In fiecare dimineata , cand ma trezesc, ii multumesc bunului Dumnezeu ca am mai trecut peste o noapte, ca langa mine Luca se trezeste zambind, ca in celalalt dormitor inca mai este mama si imi spun ca pot si trebuie sa merg mai departe. Stiti, eu cred ca uneori, in viata, moare chiar si speranta. Atunci cand iti moare cineva drag se duce si speranta de a-l mai avea, fizic vorbind, alaturi de tine. E groaznic!
In ceea ce-l priveste pe Luca, speranta este in sufletul meu. Sper ca va veni ziua in care Luca nu va mai fi privit de copii cu multa uimire si in acelasi timp cu teama. El incearca sa se apropie de ei si sa le ofere dragoste dar are stilul lui mai ciudat care pe copiii din jurul lui ii face sa il ocoleasca. Sper sa ajunga sa inteleaga ce semnifica lumanarile de pe tort si de ce trebuie sa sufli in ele, ce semnifica bradul de Craciun si Mos Craciun, sa ajunga sa se bucure de cadourile de sub bradut, sa poata invata intr-o scoala normala. Dar cel mai mult sper sa se poata incadra in societate si atunci cand eu nu voi mai fi sa nu ajunga intr-o institutie."

Aceasta poveste a fost publicata si in ziarul FORMULA AS...mama lui Luca sperand sa poata obtine ajutorul necesar pentru continuarea terapiei care este foarte scumpa(3200 RON in fiecare luna).
Acestor nevoi s-au mai adaugat si cheltuielile necesare inmormantarii bunicii lui Luca,care in urma cu foarte putin timp a plecat la Cele Vesnice       paul zaharia luca rhod

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu